Cum știm că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, și nu Apocrifele, Coranul, Cartea lui Mormon etc.?





Întrebare: Cum știm că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, și nu Apocrifele, Coranul, Cartea lui Mormon etc.?

Răspuns:
Întrebarea referitoare la care text religios (dacă putem vorbi de vreunul) este adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu este de importanță maximă. Ca să evităm argumentul circular, prima întrebare pe care ar trebui să o punem este cum știm că Dumnezeu a comunicat mai întâi de toate? Ei bine, Dumnezeu ar fi trebuit să comunice într-o manieră pe care oamenii să o poată înțelege, dar acest lucru înseamnă și că oamenii își pot formula propriile lor mesaje și pur și simplu să pretindă că ele vin de la Dumnezeu. Astfel că pare rezonabil de gândit că, dacă Dumnezeu ar fi vrut să-Și certifice comunicarea, ar fi trebuit să o dovedească într-un mod care să nu poată fi copiat de simpli oameni – cu alte cuvinte, prin minuni. Acest lucru restrânge spectrul considerabil.

Dincolo de dovada privitoare la corectitudinea Bibliei (dovada manuscriselor) și istoricitatea sa (dovada arheologică), cea mai importantă dovadă este aceea a inspirației ei. Adevărata stabilire a faptului că Biblia este adevărul absolut, inspirat stă în dovada supranaturală, inclusiv profeția. Dumnezeu a folosit profeți ca să spună și să scrie Cuvântul Lui și Dumnezeu a folosit minuni, cum este profeția împlinită, pentru a-Și certifica mesagerii. De exemplu, în Genesa 12.7, Dumnezeu promite că țara Canaan trebuie să fie a lui Avraam și a urmașilor săi. În 1948, țara a fost returnată poporului evreu pentru a doua oară în istorie. Acest lucru nu poate părea atât de uimitor până nu îți dai seama că nicio altă națiune din istorie nu a mai fost împrăștiată din patria sa și să se întoarcă! Israel a făcut acest lucru de două ori.

Cartea Daniel prezice cu acuratețe venirea a patru mari împărății – Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma – cu secole înainte ca aceste împărății să fie întemeiate (o perioadă de peste 1.000 de ani!). Daniel a scris detalii privitoare la felul în care națiunile vor domni și se vor prăbuși. Profețiile lui includ domnia lui Alexandru cel Mare și Antioh Epifanes.

În Ezechiel 26, vedem cu detalii uimitoare felul în care cetatea Tir urma să fie distrusă: va fi demolată și dărâmăturile vor fi aruncate în mare. Când Alexandru cel Mare a mărșăluit în acea zonă, a întâlnit un grup de oameni ascunși într-un turn pe o insulă din largul coastei, lângă Tir. Nu a putut trece canalul, ca să lupte cu cei din turn. În loc să aștepte ca aceștia să acționeze, mândrul cuceritor a pus armata să construiască un pod de pământ către insulă. A funcționat. Armata lui a trecut canalul și i-a înlăturat pe ocupanții fortăreței. Dar de unde au făcut rost de suficiente pietre pentru podul de pământ? Pietrele pe care le-au folosit au fost rămășițele dărâmăturilor cetății Tir... pietrele acestuia au fost aruncate în mare, așa cum Ezechiel a prevestit cu aproape 300 de ani mai devreme!

Sunt atât de multe profeții care Îl privesc pe Cristos (peste 270!), încât ar fi nevoie de mai bine de câteva pagini ca să le enumerăm pe toate. Isus n-ar fi putut avea control asupra multor profeții, cum ar fi locul nașterii Sale sau timpul nașterii. Mai mult, șansele ca un om să împlinească accidental și numai 16 dintre aceste profeții sunt de 1 din 1045. Cât înseamnă aceasta? Prin comparație, ar exista mai puțin de 1082 atomi în întregul Univers! Şi Isus, care a afirmat că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Și-a dovedit vrednicia și dumnezeirea prin învierea Sa (un fapt istoric care nu poate fi ignorat cu ușurință).

Acum gândește-te la Coran. Autorul lui, Mahomed, nu a făcut nicio minune ca să-și confirme mesajul (chiar când urmașii săi i-au cerut acest lucru – Sura 17:91-95, 29:47-51). Numai în tradiția de mult mai târziu (Hadith) apar niște pretinse minuni, și toate acestea sunt cu totul fanteziste (cum e aceea ca Mahomed a tăiat luna în două) și nu au mărturie credibilă care să le confirme. Mai mult, Coranul comite erori istorice evidente. Musulmanii cred că Biblia este inspirată, dar are erori de editare (Sura 2:136, precum și Surele 13, 16, 17, 20, 21, 23, 25). Întrebarea la care nu pot da răspuns este: „Când a fost Biblia distorsionată?" Dacă spun că înainte de anul 600 d.Cr., atunci cum îi poate Coranul îndemna pe credincioși să o citească? Dacă susțin că s-a întâmplat după anul 600 d.Cr., atunci argumentul lor este și mai de neconceput, pentru că nu există nicio îndoială în privința acurateței manuscriselor biblice din cel puțin al treilea secol înainte. Chiar dacă creștinismul ar fi fals, Coranul tot are o problemă insurmontabilă în faptul că îi acuză pe creștini că cred lucruri pe care ei de fapt nu le cred. De exemplu, Coranul îi învață pe oameni că creștinii cred că Trinitatea este Tatăl, Mama (Maria) și Fiul (Sura 5:73-75, 116). Coranul spune, de asemenea, că creștinii cred că Dumnezeu a avut raporturi sexuale cu Maria, ca să rezulte un fiu (Surele 2:116, 6:100-101, 10:68, 16:57, 19:35, 23:91, 37:149-151, 43:16-19). Dacă Coranul este cu adevărat de la Dumnezeu, atunci ar trebui cel puțin să poată relata cu acuratețe ceea ce cred creștinii.

Joseph Smith, autorul Cărții lui Mormon, a încercat să facă câteva minuni, cum ar fi profeția (un test pentru un proroc adevărat se găsește în Deuteronomul 18.21-22), dar a eșuat de câteva ori. A prezis cea de-a doua venire a lui Cristos în „History of the Church" („Istoria Bisericii", n.tr.) (HC) 2.382. Smith a predicat că venirea Domnului urma să aibă loc în 56 de ani (aproximativ 1891). A doua venire nu a fost în 1891, și Biserica Mormonilor nu susține acest lucru. Smith a profețit, de asemenea, că câteva orașe vor fi distruse, în „Doctrine and Convenants" („Doctrine și legăminte", n.tr.) (D&C) 84:114-115. Potrivit lui Smith, New York, Albany și Boston urmau să fie distruse, dacă respingeau evanghelia. Însuși Joseph Smith s-a dus în New York, Albany și Boston și a predicat acolo. Aceste orașe nu au acceptat evanghelia lui, și totuși nu au fost distruse. O altă profeție falsă celebră a lui Smith este „END OF NATIONS" („SFÂRŞITUL NAŢIUNILOR", n.tr.) în D&C 87, privind rebeliunea Carolinei de Sud în Războiul Civil. Sudul trebuia să ceară ajutorul Marii Britanii și, ca rezultat, un război avea să se extindă asupra tuturor națiunilor; sclavii urmau să se revolte; locuitorii pământului urmau să bocească; și urmau să rezulte foamete, ciumă, cutremure de pământ, tunete, fulgere și un sfârșit deplin al națiunilor. Sudul s-a revoltat în cele din urmă în 1861, dar sclavii nu s-au revoltat, războiul nu s-a extins asupra tuturor națiunilor, nu au fost foamete, ciumă sau cutremure și nu a avut loc „sfârșitul tuturor națiunilor".

Colecția de scrieri pe care protestanții le numesc Apocrife („scrieri ascunse") sunt numite cărți deuterocanonice („al doilea canon") de către romano-catolici. Aceste cărți au fost scrise între anii 300 î.Cr. și 100 d.Cr., perioada intertestametară desfășurată între scrierile Vechiului și cele ale Noului Testament. Apocrifele au fost acceptate „infailibil" în Biblie de către Biserica Romano-Catolică în 1546, la Conciliul de la Trento. Acum, dacă ar fi cu adevărat inspirate, Apocrifele ar trebui să fie acoperite de dovezi în favoarea Bibliei – dar dovezile par să arate că nu sunt. În Biblie întâlnim proroci ai lui Dumnezeu ale căror mesaje sunt confirmate de minuni sau profeții care se adeveresc și al căror mesaj e acceptat imediat de oameni (Deuteronomul 31.26, Iosua 24.26, 1 Samuel 10.25, Daniel 9.2, Coloseni 4.16, 2 Petru 3.15-16). Ceea ce găsim în Apocrife este exact opusul – nicio carte apocrifă nu a fost scrisă de către un profet; de fapt, o carte afirmă în mod specific că nu este inspirată (1 Macabei 9.27)! Niciuna dintre aceste cărți nu au fost incluse în Scriptura Ebraică. Nu există nicio confirmare a autorilor oricărei cărți apocrife. Nicio carte apocrifă nu este citată ca fiind autoritativă de către scriitorii biblici de mai târziu. Nu există profeție împlinită în niciuna dintre cărțile apocrife. În cele din urmă, Isus, care a citat din toate secțiunile Scripturii Vechiului Testament, nu a citat nici măcar o dată din Apocrife. Şi nu a citat din ele nici vreunul dintre ucenicii Săi.

Biblia întrece atât de considerabil orice sursă care ar competiționa la a fi revelația lui Dumnezeu, încât, dacă nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ar părea imposibil de ales dintre ceea ce rămâne. Dacă Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu ne rămâne niciun criteriu clar după care să știm care ar putea fi.



Înapoi la pagina de început în limba Română



Cum știm că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, și nu Apocrifele, Coranul, Cartea lui Mormon etc.?