Întrebare
Ce sunt egoismul psihologic și egoismul etic?
Răspuns
Egoismul psihologic este o teorie filozofică descriptivă care afirmă că toate acțiunile umane sunt motivate de interesul propriu. Egoismul etic este o teorie normativă complementară care afirmă că toate acțiunile umane ar trebui să fie motivate de interesul propriu. Prima teorie prezintă interesul propriu ca motivație pentru comportamentul uman, iar cea de-a doua prescrie interesul propriu ca bază ideală pentru comportamentul uman. Egoismul psihologic prezintă ca fapt faptul că oamenii sunt motivați de interesul propriu, iar egoismul etic prezintă această motivație ca fiind adecvată.
Aici se ridică două întrebări pertinente: în primul rând, egoismul psihologic ne oferă o descriere corectă a umanității? Cu alte cuvinte, este adevărat că oamenii acționează în esență din interes personal? În al doilea rând, egoismul etic ne oferă un ideal corect de urmat?
Putem răspunde la ambele întrebări folosind Scriptura. Mai întâi, să răspundem la întrebarea care ne este prezentată de teoria egoismului psihologic. Sunt oamenii în esență egoiști? Toate acțiunile noastre provin din interesul propriu?
Răspunsul scurt este da, egoismul psihologic identifică corect o motivație umană fundamentală. Dar această concluzie nu este poate atât de sumbră pe cât pare la prima vedere. Nu este neapărat greșit din punct de vedere moral sau dăunător să fii motivat de interesul propriu. Trebuie să avem un anumit nivel de interes personal pentru a supraviețui fizic și a prospera emoțional. Dacă un drumeț este mușcat de un șarpe cu clopoței, este în interesul său să caute ajutor medical – și lucrul acesta nu este greșit. Biblia recunoaște că este firesc ca oamenii să-și hrănească și să-și îngrijească propriul trup și folosește această presupunere ca argument pentru modul în care ar trebui să ne tratăm soțiile (Efeseni 5:29).
Mai mult, putem înțelege din Biblie că Dumnezeu nu dorește și nu așteaptă ca noi să ne facem rău sau să ne neglijăm – dimpotrivă. Timotei a fost îndrumat să aibă grijă de sănătatea sa (1 Timotei 5:23). Comportamentul păcătos se reduce aproape întotdeauna la o formă de auto-vătămare. Sentimentele de rușine apar din cauza incapacității noastre de a atinge perfecțiunea morală, de a-L mulțumi pe Dumnezeu, de a-i ajuta pe ceilalți sau de a urma Legea lui Dumnezeu. Legea subliniază și evidențiază păcatul nostru, așa cum descrie Pavel în mod vivid în Romani 7. De ce ar fi stabilit Dumnezeu acest lucru? Pentru că „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin credință” (Galateni 3:24).
Când insistăm să ne justificăm prin faptele noastre, ne complacem în auto-pedepsire. La fel ca Iuda Iscarioteanul, preferăm să ne sinucidem decât să venim la Hristos și să acceptăm darul Său fără plată al harului. De asemenea, Biblia spune clar că cei care Îl resping pe Hristos vor suferi pedeapsa veșnică. Dar moartea și auto-vătămarea nu sunt ceea ce Dumnezeu dorește pentru creaturile Sale. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17) Isus a spus: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28) Prin urmare, pentru a accepta Evanghelia, pentru a accepta jertfa ispășitoare a lui Hristos, este necesar un interes personal sănătos.
Există, de asemenea, o bază biblică pentru urmărirea binelui, nu pentru a ne justifica pe noi înșine, ci din interes personal. Cu alte cuvinte, fii bun ca să fii fericit. 1 Petru 3:11, citând din Psalmul 34, spune: „Căci cine iubește viața și vrea să vadă zile bune să-și înfrâneze limba de la rău și buzele de la cuvinte înșelătoare, să se depărteze de rău și să facă binele, să caute pacea și s-o urmărească.”
Există o concepție greșită comună că trebuie să sacrificăm fericirea pentru a avea sfințenie. Dar, după cum vedem în pasajul de mai sus, lucruri precum onestitatea și căutarea păcii vor duce la zile bune și la o viață pe care o putem iubi. Sfințenia și fericirea coexistă. Din nou, interesul propriu intră în joc.
Acest lucru ne aduce la întrebarea prezentată de teoria egoismului etic. Este acest egoism inerent un ideal pe care ar trebui să-l urmăm? Cum funcționează realitatea interesului personal uman alături de porunca „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39)?
De-a lungul timpului, comunitățile au funcționat bine ca urmare a interesului personal reciproc avantajos. Am nevoie de lapte pentru copiii mei, dar nu am o vacă. Însă am niște găini. Vecinul meu are o vacă, dar nu are găini. El are nevoie de ouă. Așadar, ne ajutăm reciproc și facem schimb pentru ceea ce ne dorim amândoi. În acest mod simplu, „iubirea aproapelui” ar putea arăta ca un schimb de ouă pentru lapte.
Dar este idealul pe care ar trebui să-l urmăm ceva mai înalt decât beneficiul reciproc? Care este diferența între a ajuta din interes personal și a ajuta din iubire? Biblia oferă un bun exemplu al diferenței dintre interesul personal și iubirea pentru semeni. Când Isus a dat porunca „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, cineva din auditoriu L-a întrebat: „Cine este aproapele meu?” și El a povestit istoria Bunului Samaritean (Luca 10:29-37).
Povestea este despre un om care călătorea pe un drum periculos și a fost atacat de tâlhari care l-au bătut și l-au lăsat să moară. Doi oameni religioși (un levit și un preot) au trecut pe lângă el fără să-l ajute. În cele din urmă, un samaritean (un om dintr-un popor vecin, considerat necurat de evrei) s-a oprit să-l ajute pe omul rănit și apoi a făcut tot posibilul să-i asigure siguranța – l-a pus pe măgarul său, l-a dus la un han și i-a plătit cazarea și cheltuielile medicale.
Există speculații cu privire la motivul pentru care cei doi oameni religioși nu au avut milă de omul bătut. Poate că se grăbeau să ajungă la destinație. Poate că se temeau că era deja mort și nu voiau să devină „necurați” atingând un cadavru.
Într-un discurs intitulat „I’ve Been to the Mountaintop” (Am fost pe vârful muntelui), dr. Martin Luther King, Jr. prezintă o a treia explicație:
„O să vă spun ceea ce îmi spune imaginația mea. Este posibil ca acei oameni să fi fost speriați. Vedeți voi, drumul spre Ierihon este un drum periculos. Îmi amintesc când eu și doamna King am fost pentru prima dată la Ierusalim. Am închiriat o mașină și am condus de la Ierusalim până la Ierihon. Și imediat ce am ajuns pe acel drum, i-am spus soției mele: «Înțeleg de ce Isus a folosit acest loc ca decor pentru parabola Sa.» Este un drum sinuos, cu multe cotituri. Este foarte propice pentru ambuscade. Pornești din Ierusalim, care se află la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului mării. Și când ajungi la Ierihon, după cincisprezece sau douăzeci de minute, te afli la aproximativ 7 metri sub nivelul mării. Este un drum periculos. În vremea lui Isus, era cunoscut sub numele de «Trecătoarea Sângeroasă». Și, știți, este posibil ca preotul și levitul să se fi uitat la omul care zăcea pe jos și să se fi întrebat dacă tâlharii mai erau prin preajmă. Sau este posibil să fi crezut că omul de pe jos doar se prefăcea și se comporta ca și cum ar fi fost jefuit și rănit pentru a-i prinde pe ei, pentru a-i ademeni acolo și a-i jefui rapid și ușor. Așadar, prima întrebare pe care a pus-o preotul, prima întrebare pe care a pus-o levitul a fost: «Dacă mă opresc să-l ajut pe acest om, ce se va întâmpla cu mine?»”
„Dar apoi a venit samariteanul milostiv și a inversat întrebarea: «Dacă nu mă opresc să-l ajut pe acest om, ce se va întâmpla cu el?»”
Samariteanul milostiv era mai centrat pe ceilalți decât pe sine însuși. Bunul samaritean nu avea nimic de câștigat ajutându-l pe omul rănit de pe drum – de fapt, avea mult de pierdut. El a mers împotriva egoismului etic, iar Isus îl prezintă ca un exemplu de urmat pentru noi.
Filipeni 2:3-4 vorbește atât despre egoismul psihologic, cât și despre egoismul etic: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora.” Pe baza acestui pasaj, putem face distincția între ambiția personală și ambiția egoistă. Și mai bine decât să căutăm propriile noastre interese este să căutăm interesele altora. Acest lucru necesită umilință și aprecierea celorlalți și a avea gândul lui Hristos (Filipeni 2:5).
Egoismul psihologic este un fapt descriptiv. Oamenii acționează în interesul propriu. Acest lucru poate fi bun sau rău. Dar, așa cum arată clar pilda lui Isus, egoismul etic prezintă un ideal limitat. Adevărata bunătate înseamnă să ne iubim aproapele, din inimă, cu sacrificiu, chiar și atunci când acest lucru nu este în interesul nostru.
English
Ce sunt egoismul psihologic și egoismul etic?
