Întrebare
Care este problema binelui?
Răspuns
În octombrie 2010, a fost lansată cartea ateului Sam Harris, intitulată „The Moral Landscape” (Peisajul moral). În cartea sa, Harris se opune fundamentării moralității în Dumnezeu și afirmă că știința este singurul mijloc pe care omenirea îl poate folosi pentru a determina conceptele de bine și rău. Spre deosebire de alți filozofi naturaliști și atei (de exemplu, Nietzsche, Sartre și Russell), care au negat realitatea valorilor morale obiective, Harris se opune relativismului moral și subiectivismului. Harris crede că există o alternativă validă la nihilismul moral și că știința oferă răspunsurile pe care oamenii le doresc în ceea ce privește problemele de moralitate.
Pentru a pregăti terenul, Harris definește câmpul de joc (peisajul său moral) în felul următor: „Peisajul moral este un spațiu al rezultatelor reale și potențiale, ale cărui vârfuri corespund nivelurilor maxime de bunăstare potențială, iar văile sale reprezintă suferința cea mai profundă posibilă”. Conceptul de „bunăstare” este esențial pentru înțelegerea definiției lui Harris despre bine și rău. Harris spune: „Întrebările despre valori sunt, de fapt, întrebări despre bunăstarea creaturilor conștiente”. Așadar, pentru Harris, conceptele de bine și moralitate se referă la înălțimile și coborâșurile creaturilor conștiente (animalele sunt, fără îndoială, incluse alături de oameni, deoarece, la urma urmei, pentru un ateu, oamenii nu sunt altceva decât animale mai evoluate) și la bunăstarea lor. Harris spune că un obiectiv al științei este de a determina și prescrie modalități prin care oamenii să „înflorească” și, prin înflorirea umană, să se realizeze o viață bună.
Dar „binele” despre care vorbește Harris este oare binele moral? Aceasta este întrebarea principală pentru Harris și argumentele pe care le prezintă în cartea sa. Și aceasta este întrebarea și problema care i-a chinuit pe atei și materialiști care nu încearcă să îmbine poziția lor ateistă cu învățăturile creștine împrumutate. Opinia majoritară în tabăra ateilor intelectuali onești este că știința și naturalismul nu pot face judecăți morale sau afirmații despre „ceea ce ar trebui” în ceea ce privește etica.
Poate știința să spună lumii ce contribuie la „înflorirea” ființelor umane? Cu siguranță poate, în același mod în care poate spune lumii ce contribuie la înflorirea unui stejar. Dar asta nu echivalează deloc cu o concluzie morală. De aceea, cu ani în urmă, ateul Richard Dawkins a privit lumea naturală și a comentat realitatea binelui și a răului, concluzionând că viața „nu are niciun scop, niciun sens, nici rău, nici bine, nimic altceva decât indiferență oarbă și nemiloasă” (River Out of Eden: A Darwinian View of Life, BasicBooks, 1995, p. 133).
Cum poate o persoană să decidă în cele din urmă ce este bine sau rău, ce este moral sau imoral? Unii, precum Dawkins, cred că nu există un concept adevărat al binelui și răului. Oscar Wilde, un artist talentat care a murit la vârsta de 46 de ani din cauza unui stil de viață care l-a ajuns din urmă, a remarcat odată: „Nimic nu are succes ca excesul... Nimic nu este bun sau rău, ci doar fermecător sau plictisitor.” Alții care urmează învățăturile și filozofia evoluției până la concluzia lor logică, precum biologul William Provine, îi dau dreptate lui Dawkins când spun: „Atunci când Darwin a dedus teoria selecției naturale pentru a explica adaptările în care văzuse anterior lucrarea lui Dumnezeu, știa că comitea o crimă culturală. El a înțeles imediat că, dacă selecția naturală explica adaptările, iar evoluția prin descendență era adevărată, atunci argumentul proiectului era mort și tot ceea ce ținea de el, și anume existența unui dumnezeu personal, liberul arbitru, viața după moarte, legile morale imuabile și sensul ultim al vieții.” (sublinierea adăugată)
Cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu trăiesc în acest fel. Și, spre meritul său, Sam Harris recunoaște acest lucru în cartea sa și afirmă că există într-adevăr legi morale obiective. Problema este ce definește „moralul” sau „binele”, de unde provin aceste legi morale bune, cum sunt recunoscute și cum sunt puse în practică de către omenire.
Problema binelui — definirea binelui
Ce este „binele”? În această carte, Harris face tot posibilul să comunice că „binele” este, în ultimă instanță, bunăstarea creaturilor conștiente. De fapt, el susține în mod consecvent că „binele” este ceea ce face ca creaturile conștiente să înflorească. Harris își impune literalmente definiția binelui și ajunge să susțină că nimeni nu poate pune întrebarea de ce înflorirea creaturilor conștiente echivalează cu „binele”, deoarece asta este ceea ce el spune că înseamnă cu adevărat „binele”.
Pentru a le oferi cititorilor săi mai multe informații despre motivul pentru care crede că ateii pot respecta legi morale obiective, Harris oferă câteva analogii. El spune că, de exemplu, în șah există mutări obiectiv bune și rele pe care un jucător le poate face, și același lucru este valabil și în viață. Harris susține, de asemenea, că presupusa diviziune între fapt și valoare între știință și moralitate poate fi ușor depășită, deoarece (1) cunoașterea obiectivă implică valori; de exemplu, a fi logic în gândire este bine; și (2) convingerile despre fapte și valori provin din procese similare din creier.
Are dreptate Harris? În primul rând, Harris nu poate pur și simplu să definească realitatea și conceptul său de bine și apoi să se aștepte ca toată lumea să-l urmeze. În al doilea rând, nimeni nu susține că există mutări bune și rele în șah sau că este bine să se folosească gândirea logică și rațiunea. Cu toate acestea, Harris echivalează termenul de bine atunci când este vorba de moralitate. Este „rea” mutarea proastă pe care o face o persoană în șah? Persoana care nu folosește gândirea logică acționează într-o manieră rea?
În cele din urmă, doar pentru că oamenii își folosesc creierul atât pentru operații factuale, cât și pentru operații de valoare, un astfel de proces nu poate fi urmărit înapoi pentru a susține definiția lui Harris a binelui, mai ales în ceea ce privește moralitatea.
Problema binelui — opțiunile pentru o sursă morală
Dacă o persoană omite o sursă transcendentă de valori morale obiective, atunci rămân trei opțiuni pentru un punct de plecare al legii morale obiective:
1. Universul natural
2. Cultura sau societatea
3. Persoana individuală
Poate universul natural să servească drept sursă pentru valorile morale obiective? Deoarece știința admite că un efect trebuie să corespundă în esență cauzei sale (adică o cauză nu poate da ceea ce nu are), pare imposibil ca materia amorală să poată crea ființe obsedate de comportamentul moral. Romancierul și poetul Stephen Crane a exprimat acest lucru astfel:
„Un om a spus Universului:
Domnule, eu exist!
Cu toate acestea, a răspuns Universul,
Acest fapt nu a creat în mine
Nici cea mai mică senzație de obligație.”
Dar cultura sau societatea – pot ele servi drept sursă pentru valori morale obiective? Aceasta pare o posibilitate puțin plauzibilă, având în vedere că există multe culturi și societăți, iar acestea pot diferi destul de mult în ceea ce privește cadrul lor moral. Care este alegerea corectă? De exemplu, în unele culturi oamenii își iubesc vecinii, iar în altele îi mănâncă.
Dacă o singură cultură nu poate fi aleasă ca standard, atunci o altă posibilitate este să lăsăm fiecare cultură să decidă asupra moralității, dar acest lucru devine de neacceptat, cu excepția cazului în care oamenii din întreaga lume vor să închidă ochii la obiceiuri precum arderea văduvelor (o practică în care soția în viață este arsă de vie împreună cu soțul ei decedat) sau sisteme precum nazismul. Chiar și problema de a decide ce este moral într-o cultură devine problematică. Dacă majoritatea decide că violul este „bun”, acest lucru îl face moral bun?
Ultima opțiune pentru o sursă de valori morale obiective este persoana individuală, și este reprezentată în mod tipic în filozofii precum postmodernismul sau în religii precum Wicca, al cărei motto este „Dacă nu face rău nimănui, fă ce vrei”. Totuși, o astfel de bază nu poate fi decât de natură emotivă; nimic nu poate fi etichetat ca fiind cu adevărat greșit. În schimb, acțiunile percepute ca imorale sunt reduse la afirmații precum „Nu-mi place violul” sau „Pentru mine, violul este greșit”.
În dezbaterea sa cu ateul Bertrand Russell, iezuitul și filozoful Frederick Copleston l-a privit pe Russell și l-a întrebat: „Domnule Russell, credeți în bine și rău?” Russell a răspuns: „Da”. Copleston a continuat: „Cum faceți diferența între bine și rău?” Russell a răspuns: „În același mod în care fac diferența între albastru și verde sau galben și verde”. Copleston a spus atunci: „Stați puțin, faceți diferența între galben și verde văzând, nu-i așa?” Russell a răspuns: „Da”. Așadar, Copleston l-a provocat întrebându-l: „Cum faceți diferența între bine și rău?” Russell a răspuns: „Fac diferența în aceste chestiuni pe baza sentimentelor mele, ce altceva?”
Adevărul este că devine imposibil ca individul să fie sursa legilor morale obiective. Dacă două persoane nu sunt de acord asupra a ceea ce este „bine”, cum se rezolvă disputa?
Problema binelui — recunoașterea și punerea în aplicare a legii morale
Fără o sursă transcendentă pentru legea morală, există patru moduri posibile de a recunoaște și de a conveni asupra a ceea ce este „bine”. Acestea includ cadre care sunt
1. Utilitariste — orice produce cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni
2. Pragmatice — orice pare să „funcționeze” în ceea ce privește fericirea (pozitiv) sau consecințele (negativ)
3. Subiectiv – orice este potrivit pentru o anumită persoană într-o anumită situație
4. Emotiv – orice „pare” potrivit
Așa cum s-a argumentat exhaustiv de secole, niciuna dintre aceste opțiuni nu este bună în sine. Harris respinge opțiunile 3 și 4, deoarece crede în valori morale obiective. Are dreptate în această privință. Mai mult, acest lucru este recunoscut de unii atei intelectuali onești, în afară de Harris. De exemplu, în dezbaterea sa cu filozoful creștin William Lane Craig despre existența valorilor morale obiective, filozoful ateu Louise Antony a recunoscut: „Orice argument împotriva realității obiective a valorilor morale se va baza pe premise care sunt mai puțin evidente decât existența valorilor morale obiective în sine.” Cu alte cuvinte, este greu să argumentezi împotriva realității că iubirea este mai bună decât ura sau dorința, într-o lume în care crima este o virtute și recunoștința un viciu.
O combinație a opțiunilor 1 și 2 ar putea descrie modul în care Harris recunoaște binele și răul, dar dacă este așa, atunci apar probleme. Nu este exagerat să spunem că o astfel de poziție ar putea duce la eugenie și la uciderea copiilor care nu sunt considerați capabili să se dezvolte. Eutanasia ar putea fi, de asemenea, declarată bună dacă aceasta înseamnă că calitatea vieții este îmbunătățită pentru majoritate prin eliminarea unei minorități care este sursa unor cheltuieli și eforturi extravagante. Lăsată la latitudinea alegerii sterile a științei, multe atrocități umane sunt posibile dacă sunt comise în spiritul îmbunătățirii prosperității omenirii în ansamblu. Eliminarea persoanelor nedorite a fost deja încercată de mai multe ori în trecut de către diverse regimuri. Psihiatrul Victor Frankl – el însuși deținut de două ori în lagărele morții – a declarat odată: „Sunt absolut convins că camerele de gazare de la Auschwitz nu au fost pregătite în vreun minister al apărării din Berlin, ci mai degrabă la birourile și în sălile de curs ale oamenilor de știință și ale filozofilor nihiliști.”
Un exemplu mai recent al unei astfel de propuneri prezentate pentru presupusa îmbunătățire a lumii de către un om de știință naturalist a apărut la cea de-a 109-a reuniune a Academiei de Științe din Texas, care a avut loc la Universitatea Lamar în martie 2006. La reuniune, evoluționistul Dr. Eric Pianka a prezentat o prelegere despre modul în care suprapopularea umană distruge Pământul. Profesorul Pianka a spus că Pământul, așa cum îl cunoaștem, nu va supraviețui fără măsuri drastice. Apoi, fără a prezenta date care să justifice concluzia sa, el a afirmat că singura soluție fezabilă pentru salvarea Pământului este reducerea populației la 10% din numărul actual.
Și cum ar proceda Pianka pentru a reduce populația Pământului? SIDA nu este un ucigaș eficient, a explicat el, deoarece este prea lentă. Candidatul său preferat pentru eliminarea a 90% din populația mondială este virusul Ebola transmis prin aer, deoarece este atât foarte letal, cât și ucide în câteva zile, în loc de ani. Cu toate acestea, profesorul Pianka a omis faptul că victimele Ebola mor într-un mod lent și chinuitor, deoarece virusul declanșează o serie de calamități biologice în interiorul victimei, care în cele din urmă lichidizează organele interne. După ce a lăudat virusul Ebola pentru eficiența sa în ucidere, Pianka a făcut o pauză, s-a aplecat peste pupitru, s-a uitat la public și a spus cu atenție: „Avem o mortalitate de 90% la oameni prin transmitere aeriană. Ucide oameni. Gândiți-vă la asta.” Și care a fost reacția publicului la final? Oamenii de știință prezenți i-au oferit o ovație în picioare.
Forrest Mims, unul dintre oamenii de știință prezenți, a rezumat reacția astfel: „Încă nu pot să-mi scot din minte acea plăcută zi de primăvară din Texas, când câteva sute de oameni de știință de la Academia de Științe din Texas au aplaudat în picioare un vorbitor pe care l-au auzit susținând moartea lentă și chinuitoare a peste cinci miliarde de ființe umane.” Evident, ceilalți oameni de știință prezenți trebuie să fi crezut că nu vor fi incluși în cei 90% din omenire despre care dr. Pianka susținea că trebuie eliminați.
Problema binelui — o altă alternativă evidentă
Încercarea lui Harris de a defini, de a identifica sursa, de a recunoaște și implementa o lege morală în universul natural este oarecum originală pentru un ateu; trebuie să recunoaștem acest lucru. Cu toate acestea, încercarea sa de a redefini binele, echivocul său în ceea ce privește termenul „bine” și concluziile inevitabile la care duce filozofia sa indică faptul că poziția sa este de neacceptat.
Ce se întâmplă când se ia în considerare cealaltă alternativă evidentă pentru valorile morale obiective: o sursă transcendentă a unei legi morale obiective care definește ce este cu adevărat binele și pune în aplicare o modalitate prin care binele să fie în cele din urmă implementat? Ce zici de Dumnezeu?
Nu te înșela, Harris are dreptate când spune că oamenii nu trebuie să creadă în Dumnezeu pentru a discerne îndatoririle morale sau pentru a înțelege că există valori morale obiective. Acesta nu a fost niciodată argumentul teologului creștin. Argumentul creștin este că, pentru a fundamenta o lege morală obiectivă, trebuie să existe o sursă transcendentă a acestor valori.
Acest lucru a fost înțeles foarte bine de către fondatorii Statelor Unite și de aceea au fundamentat drepturile cetățenilor americani în modul în care au făcut-o: „Considerăm că aceste adevăruri sunt evidente, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, printre care se numără dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii.” Nimic similar nu se regăsește în declarațiile altor națiuni: bunăstarea morală depinde de un act de creație. Viață... Libertate... Fericire. Sună foarte mult a ființe umane conștiente care înfloresc și experimentează bunăstarea. Mai mult, termenul „evident” comunică conceptul de lege morală ca fiind incontestabilă sau obiectivă (la fel și „adevăruri” în loc de „opinii”). Sam Harris ar fi, sau ar trebui să fie, mândru.
Dar, datorită presupunerilor sale naturaliste, Harris nu-L va considera pe Dumnezeu ca fiind o posibilă sursă a legii morale, iar acest lucru, în cele din urmă, îi va fi fatal. Harris nu înțelege un adevăr important: binele nu poate fi definit fără un scop, iar scopul nu poate fi definit fără o cauză. Ateii cred că universul (singurul lor punct de referință pentru eternitate) este fără scop și fără sens. Cu toate acestea, Harris dorește moralitate, care nu poate fi obținută fără scop și sens. Cauza lui Harris nu are cum să producă nici scopul, nici sensul pe care le dorește, și deoarece o cauză nu poate produce un efect care are ceva ce ea nu posedă, el rămâne în aer, căutând o explicație pentru modul în care moralitatea pe care o dorește poate apărea. Formula ateului, Materie impersonală + Timp + Șansă, nu reușește să producă efectul pe care îl dorește. De fapt, pare să fi produs exact opusul. Acest lucru este bine exprimat la sfârșitul poemului lui Steve Turner, „Creed” (Crez):
„Dacă întâmplarea este Tatăl tuturor ființelor,
Dezastrul este curcubeul său pe cer,
Și când auziți
Stare de urgență!
Lunetistul ucide zece oameni!
Trupele se dezlănțuie!
Albii jefuiesc!
Bomba explodează în școală!
Nu este decât sunetul omului care își venerează creatorul.”
Fără o cauză care să aibă sens și scop, nu poate exista moralitate. Acest lucru ne duce înapoi la atei sinceri precum Nietzsche, care a recunoscut că, fără Dumnezeu, nu poate exista nimic numit „bine” și nici nimic numit „rău”. Logica funcționează astfel: dacă există răul, trebuie să presupunem că există și binele. Dacă presupui că există ceva bun, presupui că există o lege morală absolută și neschimbătoare pe baza căreia să faci diferența între bine și rău. Dacă presupui că există o lege morală absolută, trebuie să postulezi un legiuitor moral absolut, dar acela ar fi Dumnezeu – Cel pe care ateul încearcă să-L infirme. Așadar, să revenim: dacă nu există un legiuitor moral, nu există lege morală. Dacă nu există lege morală, nu există bine. Dacă nu există bine, nu există rău.
Adevărul este că legile morale implică existența unui legiuitor moral (un „legiuitor” care posedă sens, moralitate și scop în sine). Chiar și Harris admite că există o lege morală obiectivă, așa că concluzia evidentă ar trebui să fie că există un Legiuitor moral.
Problema binelui — concluzia
Filozoful ateu J.L. Mackie a afirmat: „Am putea foarte bine să susținem că trăsăturile obiective intrinsec prescriptive care se suprapun celor naturale constituie un ansamblu atât de ciudat de calități și relații, încât este puțin probabil ca acestea să fi apărut în cursul normal al evenimentelor fără un Dumnezeu atotputernic care să le fi creat.” Gânditorii onești vor ajunge la această concluzie la un moment dat, dacă vor urma ordinea logică a argumentelor, dar este greu de spus ce vor face odată ce vor ajunge la acest punct. C.S. Lewis a ajuns în cele din urmă la această concluzie și o descrie astfel: „Argumentul meu împotriva lui Dumnezeu era că universul părea atât de crud și nedrept. Dar cum am ajuns la această idee de dreptate și nedreptate? Un om nu numește o linie strâmbă decât dacă are o idee despre o linie dreaptă.”
Ateii precum Harris nu au o linie dreaptă obiectivă de care să se agațe. Puțini materialiști au curajul lui Nietzsche de a înțelege și apoi de a accepta consecințele reale ale ceea ce înseamnă moartea lui Dumnezeu. În schimb, majoritatea sunt ca Harris, care clipesc când se uită în fața ateismului și ajung la idei greșite despre moralitate, care nu au o cauză capabilă să producă efectul despre care ei știu că este prezent și real.
Biblia declară: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Luca 18:19) Binele se bazează pe însăși natura lui Dumnezeu, și ceea ce El dorește este bun pentru că El este bun. La fel cum multe lucruri pot avea „ființă” (sau viață), dar poate exista un singur lucru care este de fapt Ființa (sau viața), conceptul de bine funcționează în același mod. Multe lucruri pot avea ceva bun în ele, dar poate exista doar un singur lucru care este bun. Și acest Dumnezeu bun îi invită pe toți: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (Psalmul 34:8)
English
Care este problema binelui?
