Întrebare
Ce este particularismul?
Răspuns
Ca multe alte cuvinte, termenul particularism are semnificații diferite în contexte diferite. Particularismul a fost aplicat subcategoriilor din diverse domenii, precum politica, literatura, istoria, etica și religia. Fiecare dintre aceste domenii îi conferă particularismului o semnificație distinctă, influențând în mare măsură dacă ideea este sau nu justificată din punct de vedere biblic. Există trei domenii în care termenul particularism este cel mai relevant pentru Biblie și credința creștină. Acestea sunt teologia, etica și filozofia.
Așa cum este folosit în teologie, definirea particularismului necesită în continuare un context. Utilizarea principală a cuvântului îl leagă strâns de ideea de exclusivism. În acest sens, particularismul susține că există o modalitate „particulară” prin care oamenii pot fi mântuiți – și anume, prin credința în Hristos – și că nu există alte mijloace de mântuire. Acest sens al particularismului contrazice ideea că există multe căi către mântuire. Trebuie să reținem că problema modului în care cineva este mântuit este, de fapt, separată de universalism. O persoană poate crede că toți oamenii vor fi mântuiți în cele din urmă – ceea ce este incorect din punct de vedere biblic – și, în același timp, să creadă că numai moartea lui Hristos pe cruce mântuiește. O astfel de poziție ar fi un exemplu de particularism combinat cu universalism.
O altă utilizare teologică, ceva mai puțin obișnuită, a termenului particularism este ca fiind sinonim pentru ideea de predestinare și/sau ispășire limitată. Baptiștii particulariști folosesc termenul în acest sens. În anumite situații, particularismul teologic are în vedere conceptul de dublă predestinare: ideea că Dumnezeu a definit un destin „particular” pentru toți oamenii, mântuiți sau nu.
Din punct de vedere etic, termenul particularism se referă la sugestia că judecățile morale sunt semnificative numai de la caz la caz. Conform particularismului moral, nu există valori morale obiective sau universale, ci doar decizii luate pe măsură ce se desfășoară fiecare caz particular. Această abordare este, desigur, contrară Scripturii, care prezintă o diferență foarte reală între bine și rău, transcendând opinia sau judecata umană (Isaia 55:9; Geneza 2:17; Deuteronomul 30:15). Particularismul moral este, de asemenea, slab din punct de vedere filozofic, în sensul că orice „judecată”, chiar și de la caz la caz, presupune un anumit standard după care să judeci.
Singurul sens în care particularismul moral găsește sprijin biblic este în ideea de „judecată dreaptă”. Din punct de vedere biblic, ni se poruncește să nu fim superficiali, legaliști, ipocriți sau nechibzuiți în folosirea judecății noastre (Ioan 7:24). În acest sens, suntem chemați să evaluăm problemele morale „de la caz la caz”. Este esențial să reținem că Scriptura nu sugerează că nu există valori morale obiective. Dimpotrivă, Biblia subliniază că trebuie să aplicăm moralitatea obiectivă în mod corect (Romani 12:2), nu într-un mod legalist sau simplist. Totuși, aceasta este o nuanță pe care particularismul moral nu o împărtășește în general.
În filozofie, particularismul se referă de obicei la practica de a întreba „Ce știu?” înainte de a întreba „Cum știu?”. Particularismul filozofic afirmă adevărul unei afirmații înainte de a stabili motive sau justificări pentru aceasta, sau chiar fără a le stabili. „Nu știu cum știu; pur și simplu știu” este o expresie a „credinței oarbe”, o versiune extremă a particularismului filozofic. Ca atare, ceea ce se numește „particularism epistemologic” este denunțat pentru că nu este suficient de sceptic. În mare măsură, Biblia este de acord cu această critică – Scriptura nu vede absolut nicio virtute în a fi credul sau ignorant (Faptele Apostolilor 17:11; Coloseni 2:8; 1 Petru 3:15).
Pe de altă parte, din punct de vedere practic, un strop de particularism epistemologic este inevitabil. Toată lumea crede în ceva, chiar dacă nu este bine justificat. Înainte de a putea discuta în mod semnificativ natura credinței în sine, trebuie să presupunem anumite idei; încercarea de a elimina cât mai multe dintre acestea l-a determinat pe Descartes să distileze începutul întregii filosofii ca „Gândesc, deci exist”. Dar chiar și această maximă începe prin a afirma că afirmațiile „Eu sunt” și „Eu gândesc” sunt cunoscute a fi adevărate – stabilind „ceea ce știu” înainte de a stabili „cum știu”.
Ceea ce este important, atât din punct de vedere filozofic, cât și biblic, este că suntem dispuși să ne filtrăm presupunerile și credințele printr-un fel de justificare, mai degrabă decât să insistăm pur și simplu că sunt adevărate, fără nici o dovadă (1 Ioan 4:1; 2 Petru 1:16). Din această perspectivă, se poate spune că particularismul epistemologic este (în mare parte) contrar poziției Bibliei cu privire la credință și convingeri. Nu trebuie să presupunem adevărul, ci să-l căutăm (Matei 7:7-8).
English
Ce este particularismul?
