Ce e un infidel?


Întrebare: Ce e un infidel?

Răspuns:
Cuvântul infidel înseamnă pur și simplu „fără credință" sau „împotriva credinței". Un infidel e o persoană care respinge religia. Totuși, într-un mod și mai bine-cunoscut, termenul infidel a fost atașat de un website care atacă credința creștină – infidels.org. Internet Infidels, care operează și sub numele de Secular Web, e unul dintre site-urile principale pentru atei și naturaliști de pe internet. Scopul lui afirmat este să apere și să promoveze un concept naturalist despre lume și viață în cadrul internetului. Apologetul creștin J.P. Holding a afirmat: „Secular Web dispune de puțini oameni inteligenți, însă în ansamblu, e de multă vreme un loc de retragere pentru scepticii care le știu pe toate în care să-și pronunțe judecățile asupra unor chestiuni care le depășesc expertiza."

Scopul acestui articol nu e să pună la dispoziție o dezmințire cuprinzătoare a fiecărei chestiuni tratate de Internet Infidels. În schimb, scopul este să indice numai câteva dintre numeroasele erori din spatele site-ului Internet Infidels.

Ce e un infidel? – Negarea existenței lui Isus
Printre afirmațiile făcute de Internet Infidels este teza că Isus nu a existat niciodată, o ipoteză care a planat multă vreme în sfera cercetărilor de specialitate ale Noului Testament, care însă nu a putut niciodată atrage suport din partea unui grup semnificativ de învățați. Marshall J. Gauvin, în articolul „Did Jesus Christ ever live?" („A trăit vreodată Isus Cristos?"), afirmă în mod categoric că „nu se întâmplă minuni. Poveștile despre miracole nu sunt adevărate. Prin urmare, documentele în care relatările miraculoase sunt întrețesute cu fapte presupuse nu sunt vrednice de încredere, fiindcă cei care au inventat elementul miraculos puteau foarte ușor să inventeze și partea naturală." Dacă e ca cineva să susțină o perspectivă naturalistă cu privire la lume și viață, presupunând că minunile sunt imposibile, atunci ar putea la fel de ușor să încerce să dovedească o perspectivă teistă, presupunând existența lui Dumnezeu. În ambele cazuri, argumentul se autorespinge.

Incompetența lui Gauvin și completa neînțelegere a lucrurilor în cauză e ilustrată și mai bine în următorul paragraf:

Cu privire la teoria că Cristos a fost crucificat, cum vom explica faptul că în primele opt secole ale evoluției creștinismului, arta creștină a reprezentat un miel, nu un om, ca suferind pe cruce pentru salvarea lumii? Nici zugrăvelile din catacombe, nici gravurile de pe mormintele creștine nu înfățișau un chip uman pe cruce. Pretutindeni un miel era înfățișat ca simbol al creștinismului – un miel ducând o cruce, un miel la picioarele unei cruci, un miel pe cruce. Unele chipuri înfățișează mielul având un cap de om, umeri și brațe, ținând o cruce în mâini – mielul lui Dumnezeu în procesul de asumare a formei umane – mitul crucificării devenind realist. La finalul secolului VIII, Papa Adrian I, confirmând decretul Sinodului al șaselea de la Constantinopol, a ordonat că de atunci încolo, chipul unui om trebuia să ia locul mielului pe cruce. I-au trebuit creștinismului opt sute de ani să dezvolte simbolul Salvatorului lui care suferă. Timp de opt sute de ani, Cristosul de pe cruce a fost un miel. Însă dacă Cristos a fost cu adevărat crucificat, de ce atât de mult timp locul lui de pe cruce a fost uzurpat de un miel? Prin prisma istoriei și a rațiunii, și având în vedere mielul de pe cruce, de ce ar trebui să credem în crucificare?

Astfel de argumente nu ar trebui să necesite vreun comentariu pentru creștinul care are cel puțin o cunoștință de bază a Bibliei. Gauvin nici măcar nu abordează simbolul mielului Pascal al creștinismului; desigur, merită măcar menționat.

Să urmărim cu atenție în primul rând cele trei puncte evidențiate de articolele site-ului Internet Infidels. Acestea sunt lipsa referințelor seculare, comparația Evangheliilor legitime cu sursele gnostice și pretinsele asemănări cu păgânismul.

Mai întâi, să analizăm referirea făcută la Isus de către Iosephus. Gauvin scrie:

În anii de sfârșit al secolului I, Iosephus, istoricul evreu mult aclamat, a scris celebra lucrare „Antichități iudaice". În lucrarea sa, istoricul nu-l menționează deloc pe Cristos, și timp de două sute de ani după moartea lui Iosephus, numele lui Cristos nu apare în istoria scrisă de el. Nu existau tipografii în vremea aceea. Cărțile erau multiplicate prin copiere. Prin urmare, a fost ușor să adaugi sau să modifici ceea ce a scris un autor. Biserica a simțit că Iosephus ar trebui să amintească de Cristos. Și l-au făcut să facă acest lucru. În secolul IV, a apărut un exemplar al cărții „Antichități iudaice", în care era acest pasaj: „În vremea aceea a trăit Isus, un om înțelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei, dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu, așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu, înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până azi dăinuie poporul creștinilor, care își trage numele de la dânsul." (Traducere, note și indice de nume de Ion Acsan, Editura Hasefer, București, 2001)

E adevărat că rareori e pus la îndoială faptul că acest pasaj din Antichități iudaice conține unele interpolări care au fost introduse ulterior de scribi (un număr restrâns de învățați susțin că pasajul e în întregime original). Însă cei de la Internet Infidels se pare că susțin teoria „interpolării totale".

Care sunt câteva dintre motivele pentru care să acceptăm acest pasaj ca fiind parțial autentic, odată ce interpolările evidente au fost înlăturate? Probabil că factorul cel mai important care îi face pe majoritatea învățaților să accepte poziția autenticității parțiale este faptul că o parte însemnată din pasaj reflectă limbajul și stilul care sunt specifice lui Iosephus. Mai mult, când interpolările evidente din partea scribilor sunt înlăturate, pasajul de bază care rămâne e coerent și cursiv.

O mare parte din această referire la Isus e privită de majoritatea învățaților ca fiind caracteristică lui Iosephus, și doar câteva propoziții sunt în mod evident creștine. Mai mult, multe dintre propozițiile scrise de Iosephus lipsesc din literatura creștină timpurie și se întâlnesc propoziții și termeni pe care creștinii e foarte probabil că nu le-ar fi folosit. Apoi e prezentă o propoziție despre care orice scrib creștin ar fi știut că e eronată („A atras de partea lui o mulțime de iudei, dar și o mulțime de păgâni.").

E interesant că Gauvin omite să menționeze celelalte referiri la Isus din scrierile lui Iosephus – a căror autenticitate majoritatea învățaților o acceptă aproape în întregime:

„Tânărul Ananus, despre a cărui numire în funcția de Mare Preot am vorbit adineauri, avea o fire nemiloasă și cutezătoare. El făcea parte din secta saduceilor, care sunt mai acerbi și mai nemiloși în judecăți decât ceilalți iudei, după cum am arătat mai înainte. Fiindcă era, așadar, crud, Ananus a socotit că sosise momentul potrivit să treacă la faptă acum, când Festus murise și Albinus era în drum spre Iudeea. A convocat sinedriul la judecată și I-a adus în fața lui pe fratele lui Isus, denumit Hristos (el se chema Iacob), împreună cu alți câțiva, acuzându-i că încălcaseră legile, și i-a condamnat să fie uciși cu pietre." (Traducere, note și indice de nume de Ion Acsan, Editura Hasefer, București, 2001)

Majoritatea învățaților consideră acest pasaj autentic din motive cum sunt următoarele:

1. Nu există dovadă textuală împotriva acestui pasaj. Se găsește în fiecare manuscris al cărții Antichități iudaice. Și, întâmplător, are legătură cu pasajul înainte menționat.

2. Întâlnim o folosire specifică a terminologiei noncreștine. De exemplu, denumirea lui Iacov ca fiind „fratele lui Isus" e în contrast cu practica creștină de a-l numi „fratele Domnului". Prin urmare, pasajul nu corespunde nici cu Noul Testament, nici cu obiceiul primilor creștini.

3. Accentul acestui pasaj nu cade nici pe Isus, nici chiar pe Iacov, ci pe marele preot Ananus. Nu e lăudat nici Isus, nici Iacov.

4. Nici pasajul acesta, nici cel extins nu face legătura dintre Isus și Ioan Botezătorul, cum s-ar aștepta de la un creștin interpolator.

Gauvin continuă să argumenteze:

În „Analele" lui Tacit, istoricul roman, există un alt pasaj scurt care vorbește despre „Cristus" ca fiind fondatorul unei partide numită creștinii – o grupare de oameni „care erau detestați pentru crimele lor". Aceste cuvinte apar în relatarea lui Tacit despre arderea Romei. Dovada în sprijinul acestui pasaj nu e mai puternică decât în cazul pasajului lui Iosephus. Nu a fost citat de niciun scriitor până în secolul XV; și când a fost citat, exista un singur exemplar al „analelor" în lume; și acel exemplar se presupune că a fost întocmit în secolul VIII, la șase sute de ani după moartea lui Tacit. „Analele" au fost publicate între anii 115-117 d.Cr., la aproape un secol după vremea lui Isus – așadar, chiar dacă ar fi autentic, pasajul nu ar demonstra nimic în privința lui Isus.

Aceasta înseamnă pur și simplu să ratezi ideea. Existența lui Isus nu a fost contestată în Palestina secolului I și referirile negative la Isus făcute de Tacit și alții ne oferă o dovadă puternică că cel puțin se știa că Isus a fost real, un personaj proeminent în secolul I. De ce acești comentatori negativi nu au negat existența Lui? De unde și-au luat informația? Mai mult, cercetarea atentă e unul dintre atributele cele mai celebre ale lui Tacit. Temeinicia lui ca istoric combate faptul că ar fi împrumutat informație în mod necritic din orice sursă. Faptul că Tacit și-ar fi obținut informația de la creștini e contestat de tonul negativ al referinței.

Ar fi fost Tacit înclinat să reproducă ceea ce i-au spus oamenii de care nu îi plăcea? În definitiv, când relatează din istoria și din credințele evreilor, pe care îi disprețuia la fel de mult cât pe creștini, pare destul de evident din descrierile lui peiorative că Tacit nu era predispus să consulte „punctul de vedere" al evreilor și nici măcar al „informatorilor evrei".

Gauvin omite să menționeze alte referiri seculare timpurii la adresa lui Isus, inclusiv ceea ce se găsește în Talmud și în scrierile lui Lucian, Plinius, Seutoniu, Tacit și Thallus. Însă chiar dacă ar fi să nu luăm în calcul vreo referire la Isus din primul secol sau de la începutul secolului II, încă am avea dovezi puternice în sprijinul existenței Lui. De ce? Dacă ucenicii Domnului Isus ar fi hotărât să născocească un Isus mitic și să-i atribuie ziceri, în efortul de a-l zugrăvi ca pe cineva care a pretins autoritate mesianică, apar o mulțime de probleme. Mai întâi, se pare că au făcut acest lucru într-un mod cu totul greșit. Dacă scopul ar fi fost să inițieze o religie nouă, ar fi fost recomandabil să-i dea o formă potrivită cu așteptările celor pe care căutau să-i convingă. Conceptul evreiesc de Mesia era de mare lider militar, care să conducă o luptă de cucerire împotriva asupritorilor lor romani. În al doilea rând, erudiția modernă a convenit în unanimitate că ucenicii au crezut cu sinceritate în ceea ce proclamau (erau gata să sufere moarte inumană pentru aceasta, fără să renunțe la cauza lor, printre alte motive). În al treilea rând, având în vedere că prima vestire creștină de după Înviere a avut loc în Ierusalim (unde lucrarea publică a lui Isus a fost fondată), ei erau oarecum limitați în privința materialelor disponibile pentru născocire. Dacă existența lui Isus ar fi fost o invenție, în mod sigur ar fi predicat în Roma sau altundeva, cât de departe posibil de martorii oculari.

Mai mult, gândește-te la situația în care au fost ucenicii după răstignire. Liderul lor era mort. Și evreii în mod tradițional nu credeau într-un Mesia care să moară, și mai puțin într-unul care să învieze. De altfel, credințele ortodoxe iudaice privind viața de după moarte excludeau învierea cuiva în trup pentru glorie și nemurire înainte de învierea generală de la sfârșitul lumii. Interpretarea rabinică cu privire la profețiile privitoare la învierea lui Mesia era că va învia din morți la sfârșitul timpului, împreună cu toți ceilalți sfinți decedați. Prin urmare, e semnificativ că ucenicii nu aveau înclinația necesară înspre o înviere în trup, pentru că aceasta era contraculturală, având în vedere mentalitatea iudaică predominantă. Probabil de aceea, așa cum depune mărturie Ioan în relatarea lui (Ioan 20.9), după ce au descoperit mormântul gol, „tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morți". Dacă ucenicii ar fi născocit un ideal, fără îndoială că ar fi postulat în cel mai bun caz o înviere spirituală, fiindcă o înviere fizică, în trup ar fi fost degrabă demascată de prezența unui cadavru. În schimb, au vorbit despre învierea trupului fizic propriu-zis, care, dacă nu ar fi fost adevărată, ar fi fost un risc enorm de asumat, în cazul în care trupul ar fi fost descoperit. Însă au crezut într-o înviere literală pentru că ei înșiși au fost martorii ei. Liderii religioși din vremea aceea nu au vrut altceva decât să înăbușe creștinismul.

Un ultim motiv datorită căruia cei care-L urmau pe Isus e puțin probabil să fi fabricat un Isus mitic privește moartea Lui prin crucificare. Potrivit legii iudaice, execuția lui Isus prin atârnare pe lemn Îl arăta ca fiind un om literalmente blestemat de Dumnezeu (Deuteronomul 21.23). Răstignirea era fără îndoială o catastrofă pentru gândirea Bisericii Primare, pentru că arăta efectiv că fariseii și consiliul evreiesc au avut dreptate și că ucenicii și-au părăsit casele, familiile și posesiunile ca să urmeze un eretic, un om cu adevărat blestemat de Dumnezeu.

Ce e un infidel? – Afirmații care induc în eroare
Potrivit lui Gauvin:

Existau multe evanghelii care circulau în primele secole și un mare număr dintre ele erau falsuri. Între acestea au fost „Evanghelia lui Pavel", „Evanghelia lui Bartolomeu", „Evanghelia lui Iuda Iscarioteanul", „Evanghelia egiptenilor", „Evanghelia amintirilor lui Petru", „Oracolul zicerilor lui Cristos" și multe alte producții pioase, o colecție din care încă se mai poate citi în „Noul Testament Apocrif". Oameni puțin cunoscuți au scris Evangheliile și le-au atașat numele unor personaje creștine, ca să le facă să pară importante. S-au întocmit lucrări false în numele apostolilor și chiar în numele lui Cristos. Cei mai mari învățători creștini au arătat că era o virtute să înșeli și să minți pentru gloria credinței. Dean Milman, istoicul creștin de referință, a spus: „Înșelătoria pioasă era recunoscută și declarată deschis." Rev. Dr. Giles scrie: „Nu e nicio îndoială că un număr mare de cărți au fost scrise pur și simplu cu scopul de a înșela." profesorul Robertson Smith spune: „Exista o invazie de literatură contrafăcută, creată să se potrivească cu punctele de vedere ale partidelor religioase." Biserica Primară a fost inundată de scrieri religioase false. Din această masă de literatură, Evangheliile noastre au fost selectate de preoți și numite Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Au fost aceste Evanghelii de asemenea un fals? Nu e nicio siguranță că nu au fost. Însă permite-mi să întreb: Dacă Cristos a fost un personaj istoric, era necesar să falsifici documente ca să dovedești existența Lui? S-a gândit cineva vreodată să falsifice documente ca să dovedească existența unei persoane despre care chiar se știa că a trăit? Falsurile creștine timpurii sunt o dovadă extraordinară pentru slăbiciunea cauzei creștine.

Având în vedere că gnosticii își atribuiau „evangheliile" unor personaje-cheie proeminente în Biserica secolului I, cum sunt Petru, Toma și Maria Magdalena, s-ar crede că acest lucru va da greutate argumentului că Biserica Primară și-a atribuit cu credincioșie documentele persoanelor potrivite. De ce ai atribui evangheliile unor unor oameni cotați pe plan secund cum sunt Marcu și Luca? La urma urmei, Biserica Primară afirmă cu promptitudine că Marcu obține mare parte din informație de la Petru, așadar de ce să nu o atribui lui Petru, dacă e vorba doar despre credibilitate? În articol nu se menționează nimic despre aceasta. De asemenea, evangheliile gnostice NU au fost scrise ca să dovedească existența lui Isus. Cei de la Internet Infidels dau dovadă că nu înțeleg și nu evaluează corect cadrul de proveniență al gnosticismului și nici scopurile semnificative din spatele propagării documentelor. Nici măcar nu a existat vreo dispută în Biserica Primară cu privire la cine sunt autorii celor patru Evanghelii canonice. Pentru cineva care cunoaște câtuși de puțin istoria Bisericii Primare, acest argument nu e deloc convingător.

Ce e un infidel? – Pretenția de plagiat după religiile păgâne
O afirmație care apare frecvent pe pagina Web a celor de la Internet Infidels este acuzația că creștinismul e o adaptare după diferite mitologii păgâne și mitologie, o afirmație care este de multă vreme respinsă de majoritatea erudiților. Privind prin prisma acestei acuzații, nu are niciun înțeles de ce evrei sinceri și monoteiști, înrădăcinați în cultura palestiniană, să fi împrumutat din „religiile misterelor" păgâne și, în consecință, să înfrunte moartea proclamând ceea ce știau că este o de-a dreptul o conspirație.

Cu toate acestea, în The Virgin Birth and Childhood Mysteries of Christ (Nașterea din fecioară și misterele copilăriei lui Isus Cristos, n.tr.), James Still scrie:

Odată cu trecerea timpului, se putea vedea că Împărăția lui Dumnezeu era amânată. Printre evreii elenizați și grecii păgâni care se gândeau să se convertească la creștinism această amânare stârnea mai multe întrebări decât răspunsuri. Mai mult, grecii păgâni, din care creștinismul urma să-și atragă convertiți și în cele din urmă să înflorească, erau în mod natural sceptici cu privire la vreun salvator nou și la răsplătirile veșnice pe care creștinii le puteau promite. Acești greci trebuiau să aleagă dintre zeci de culte ale misterelor și zeități care au răsărit, fiecare promițând bogății și fericire veșnică într-o viață cerească după moarte. Isus avea puțin de oferit acestor greci. Din toate relatările, era un Mesia evreu muritor, care Se adresa numai fiilor lui Avraam și le spunea să pregătească calea Domnului care va zidi un Ierusalim nou, în special pentru poporul Lui ales. Isus cel marcan care le era cunoscut urmașilor Lui la mijlocul și spre finalul secolului I (înainte de Evangheliile lui Matei, Luca și Ioan) nu împărtășea niciunul dintre atributele zeităților cu calități moral-salvatoare onorate în acea vreme, cum sunt Dionis sau Heracle. Atributul de născut din fecioară adăugat ulterior lui Isus [era] necesar ca Isus să poată fi acceptat de păgânii din lumea elenizată.

Însă niciuna dintre cele două relatări despre nașterea lui Dionis nu sugerează o naștere din fecioară. Conform unei legende, Dionis este produsul dintre Zeus și Persefona. Hera devine nebună de gelozie și încearcă să distrugă copilul, trimițându-i pe titani să-l omoare. Zeus vine să-l salveze, dar e prea târziu. Titanii au mâncat totul, mai puțin inima lui Dionis. Atunci Zeus ia inima și o implantează în uterul lui Semele. În cea de-a doua legendă, Zeus inseminează o femeie muritoare, Semele, spre marea gelozie a Herei. Hera o convinge pe Semele să-i ceară lui Zeus să-i arate gloria, însă pentru că niciun muritor nu poate privi zeii și să trăiască, Semele e incinerată instant. Apoi Zeus ia fetusul Dionis și îl coase în coapsa lui, până la naștere. După cum putem vedea, nu are loc nicio naștere din fecioară, însă astfel se spune despre Dionis că a devenit o zeitate renăscută, de vreme ce e purtat de două ori în pântece.

Richard Carrier argumentează în alt loc că „Horus din Grecia e descris că a domnit la început o mie de ani, apoi a murit, apoi a fost îngropat trei zile, la sfârșitul cărora l-a învins pe Typhon, principiul malefic, și a înviat, ca să trăiască veșnic." Însă Carrier greșește. Singura conexiune pe care o putem face cu faptul că Horus e înviat e dacă luăm în calcul fuziunea ulterioară dintre Horus și Osiris. Însă o astfel de teorie e plină de contradicții, care se pare că au fost observate de egipteni, de vreme ce mai târziu și-au modificat credințele, să rezolve contradicțiile. În povestea egipteană, Osiris e fie dezmembrat de Seth în bătălie, fie închis într-o ladă și cufundat în Nil. Apoi Isis pune la un loc bucățile din trupul lui Osiris și îl înviază, ca să zămislească un moștenitor care va răzbuna moartea lui Osiris (cu toate că tehnic Osiris nu e înviat într-adevăr, de vreme ce i s-a interzis să se întoarcă în lumea celor vii).

Site-ul The Infidels e presărat cu alte astfel de informații false privitoare la zeitățile păgâne și cu acuzațiile dese că creștinii au „împrumutat" material de la ele. Astfel de afirmații așteaptă să fie susținute de cea mai mică dovadă.

Ce e un infidel? – Concluzie
Site-ul Internet Infidels e o simplă reambalare a vechilor teorii ale conspirației și de asemenea conține dezinformare crasă și exagerări, dintre care aproape toate au fost abandonate de mult de consensul erudiților. Cu toate acestea, infidelii continuă să atragă volum substanțial de trafic de internet. În istorie, puține lucruri sunt sigure, însă există și un nivel de scepticism care face sarcina unui istoric imposibilă. Mai mult, argumentul că Biserica Primară a împrumutat material de la religiile păgâne antice și că Isus nu a existat necesită un scepticism selectiv cu privire la care surse sunt demne de încredere și cum altele trebuie să fie corect interpretate. La urma urmei, dacă cei de la Internet Infidels au dreptate cu afirmația lor că Isus nu a trăit pe pământ niciodată, acest lucru face creștinismul un fenomen și mai incredibil decât în cazul în carea trăit. După cum confirmă psalmistul: „Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»" (Psalmul 14.1)

English


Înapoi la pagina de început în limba Română
Ce e un infidel?