Sunt hindus, de ce ar trebui să mă gândesc să devin creștin?


Întrebare: Sunt hindus, de ce ar trebui să mă gândesc să devin creștin?

Răspuns:
E dificil să compari hinduismul și creștinismul, în parte pentru că hinduismul e o religie greu de pătruns de către vestici. Reprezintă o istorie bogată și o teologie elaborată. Probabil că nu există în lume o religie mai pestriță și mai ornamentată. Compararea hinduismului cu creștinismul îl poate ușor copleși pe cel novice în compararea religiilor. Așadar, întrebarea propusă trebuie abordată cu grijă și umilință. Răspunsul dat aici nu se pretinde a fi cuprinzător sau să presupună o înțelegere „în adâncime" a hinduismului în niciun aspect specific, ci pur și simplu compară câteva aspecte între cele două religii, în efortul de a arăta în ce fel creștinismul merită o considerație specială.

Mai întâi, creștinismul trebuie luat în considerare pentru viabilitatea lui istorică. Creștinismul conține în cadrul lui personaje și evenimente înrădăcinate în istorie, care pot fi identificate prin științe forensice cum sunt arheologia și critica textuală. Hinduismul cu siguranță are o istorie, dar teologia, mitologia și istoria lui sunt adesea combinate, încât e greu să-ți dai seama unde se termină una și începe cealaltă. Mitologia e admisă în mod deschis în hinduism, care posedă mituri elaborate folosite pentru a explica personalitățile și natura dumnezeilor. Hinduismul are o anumită flexibilitate și adaptabilitate prin ambiguitatea sa istorică. Însă când o religie nu e istorică, e cu atât mai puțin testabilă. E posibil să nu se poată demonstra că e falsă, dar nu e nici verificabilă. Istoria literală a evreilor și apoi tradiția creștină sunt cele care justifică teologia creștinismului. Dacă Adam și Eva nu ar fi existat, dacă Israelul nu ar fi avut un exod din Egipt, dacă Iona ar fi fost doar o alegorie sau dacă Isus nu ar fi umblat pe pământ, atunci întreaga religie creștină s-ar putea prăbuși în aceste puncte. Pentru creștinism, o istorie eronată ar însemna o teologie cu găuri. O astfel de înrădăcinare istorică ar putea fi o slăbiciune a creștinismului în afara cazului în care părțile testabile din punct de vedere istoric ale tradiției creștine sunt atât de des validate, încât slăbiciunea devine un punct forte.

În al doilea rând, cu toate că atât creștinismul, cât și hinduismul includ personaje istorice cheie, numai Isus e arătat ca înviind trupește din morți. Mulți oameni din istorie au fost învățători înțelepți sau au pornit mișcări religioase. Hinduismul își are și el învățătorii și conducătorii lui pământești înțelepți. Însă Isus întrece acest lucru. Învățăturile Lui spirituale sunt confirmate cu un test pe care numai puterea divină îl poate trece, moartea și învierea în trup – un lucru pe care l-a profețit și l-a împlinit în El Însuși (Matei 16.21, 20.18-19, Marcu 8.31, Luca 9.22, Ioan 20-21, 1 Corinteni 15).

Mai mult, învățătura creștină a învierii e distinctă de învățătura hindusă a reîncarnării. Aceste două idei nu sunt același lucru. Și numai învierea poate fi dedusă convingător din studiul istoric și al dovezilor. Învierea lui Isus Cristos în particular are o justificare considerabilă atât prin învățătura seculară, cât și religioasă. Verificarea ei nu ajută la verificarea învățăturii hinduse a reîncarnării. Să avem în vedere următoarele deosebiri:

Învierea implică o moarte, o viață, un trup muritor și unul nou, nemuritor și glorificat. Învierea are loc prin intervenție divină, e monoteistă, e o izbăvire de păcat și în cele din urmă se întâmplă numai în vremurile sfârșitului. Reîncarnarea, în mod contrar, implică morți multiple, mai multe vieți, multiple trupuri muritoare și niciunul nemuritor. Mai mult, reîncarnarea are loc prin legi naturale, e de obicei panteistă (Dumnezeu e totul), operează pe baza karmei și e întotdeauna operativă. Bineînțeles, înșirarea deosebirilor nu dovedește veridicitatea nicicărei relatări. Însă dacă învierea e demonstrabilă din punct de vedere istoric, atunci distingerea acestor două opțiuni de după moarte separă relatarea justificată de cea nejustificată. Învierea lui Cristos și învățătura creștină mai extinsă a învierii merită amândouă să fie luate în considerare.

În al treilea rând, Scriptura creștină e remarcantă din punct de vedere istoric, meritând o considerație serioasă. În câteva teste Biblia întrece Vedele hinduse și toate celelalte cărți din Antichitate în acest aspect. Se poate spune chiar că istoria Bibliei e atât de convingătoare, încât să te îndoiești de Biblie înseamnă să te îndoiești de istorie în sine, de vreme ce e cartea cea mai verificabilă din punct de vedere istoric din toată Antichitatea. Singura carte mai verificabilă istoric decât Vechiul Testament (Biblia ebraică) este Noul Testament. Gândește-te la următoarele lucruri:

1) Există mai multe manuscrise pentru Noul Testament decât pentru oricare altă carte din Antichitate – 5.000 de manuscrise grecești, 24.000 de toate, incluzând alte limbi. Multiplicitatea manuscriselor permite o bază extraordinară de căutare, prin care putem compara textele și putem identifica ce au spus originalele.

2) Manuscrisele Noului Testament sunt mai apropiate ca vârstă de originale decât oricare alt document din Antichitate. Toate originalele au fost scrise în timpul vieții contemporanilor (martorilor oculari), în primul secol după Cristos, și în prezent avem părți de manuscris datând din anul 125 d.Cr. Copii ale unor cărți întregi apar din anul 200 d.Cr. și Noul Testament complet poate fi găsit datând din anul 250 d.Cr. Faptul că toate cărțile Noului Testament au fost scrise inițial în timpul vieții martorilor oculari înseamnă că nu au avut timp să se dedea la mit și folclor. Mai mult, pretențiile lor de adevăr au fost luate la socoteală de membrii Bisericii care, ca martori oculari ai evenimentelor, puteau verifica informațiile.

3) Documentele Noului Testament sunt mai exacte decât oricare altele din Antichitate. John R. Robinson, în cartea Honest to God (Cinstit față de Dumnezeu, n.tr.), raporteză că documentele Noului Testament sunt precise în proporție de 99,9% (cele mai precise dintre toate cărțile Antichității). Bruce Metzge, expert în Noul Testament în limba greacă, sugerează ceva mai modest, 99,5 %.

În al patrulea rând, monoteismul creștin are avantaj înaintea panteismului și politeismului. Nu ar fi corect să caracterizăm hinduismul ca fiind numai panteist („Dumnezeu este totul") sau numai politeist (având mai mulți dumnezei). În funcție de curentul de hinduism la care aderă, un om poate fi panteist, politeist, monist („totul este una"), monoteist sau câteva alte opțiuni. Totuși, două curente puternice în hinduism sunt politeismul și panteismul. Monoteismul creștin are avantaje față de amândouă. Din motive de spațiu, aceste trei perspective sunt comparate aici dintr-un singur punct de vedere, cel al eticii.

Politeismul și panteismul au amândouă o temelie contestabilă pentru etica lor. În ceea ce privește politeismul, dacă există mai mulți dumnezei, atunci care dumnezeu are standardul suprem de etică pe care să-l respecte oamenii? Când există mai mulți dumnezei, sistemele lor etice fie nu intră în conflict, fie intră, fie nu există. Dacă nu există, atunci etica e un concept inventat și fără bază. Punctul slab al acestei poziții e evident de la sine. Dacă sistemele lor etice nu intră în conflict, atunci după ce principiu se aliniază? Oricare principiu ar fi acela, ar fi superior dumnezeilor. Dumnezeii nu sunt supremi, devreme ce se supun unei alte autorități. Prin urmare, există o realitate superioară la care un om trebuie să adere. Acest fapt face ca politeismul să pară inconsistent, dacă nu chiar lipsit de conținut. În cea de-a treia opțiune, dacă dumnezeii intră în conflict în standardele lor de bine și rău, atunci să-l asculți pe un dumnezeu înseamnă să riști să nu-l asculți pe altul, aducând pedeapsa. Etica ar fi relativă. Ceea ce e bun pentru un dumnezeu nu ar fi în mod necesar „bun" într-un sens obiectiv și universal. De exemplu, să-ți jertfești copilul pentru Kali ar fi de recomandat într-un curent al hinduismului, dar condamnabil în multe altele. Însă cu siguranță jertfirea de copii în sine e un lucru inacceptabil în orice caz.

Panteismul nu se descurcă mai bine decât politeismul, de vreme ce afirmă că în esență există un singur lucru – o realitate divină – nepermițând astfel nicio distincție fundamentală între „bine" și „rău". Dacă „binele" și „răul" ar fi într-adevăr distincte, atunci nu ar exista o singură realitate indivizibilă. Panteismul la bază nu permite distincțiile morale de „bine" și „rău". Binele și răul se contopesc în aceeași realitate indivizibilă. Și chiar dacă s-ar putea face astfel de distincții de „bine" și „rău", contextul karmei golește contextul moral de o astfel de distincție. Karma este un principiu impersonal foarte asemănător cu o lege naturală cum e gravitația sau inerția. Când karma influențează un suflet păcătos, nu e o retribuție divină care aduce judecata. Mai degrabă e o reacție impersonală a naturii. Însă moralitatea face necesară o personalitate – o personalitate pe care karma nu o poate conferi. De exemplu, nu socotim vinovat un băț fiindcă a fost folosit într-o bătaie. Bățul e un obiect fără capacitate sau sarcină morală. În schimb socotim vinovată persoana care a folosit acel băț în mod abuziv. Aceasta are capacitate și sarcină morală. La fel, dacă karma e o simplă natură impersonală, atunci e amorală („fără moralitate"), și nu e o bază adecvată pentru etică.

Monoteismul creștin însă își înrădăcinează etica în Persoana lui Dumnezeu. Caracterul lui Dumnezeu e bun și, prin urmare, ceea ce se conformează cu El și voia Lui e bun. Ceea ce se îndepărtează de Dumnezeu și de voia Lui e rău. Prin urmare, singurul Dumnezeu slujește ca bază absolută pentru etică, conferind o bază personală pentru moralitate și justificând cunoașterea obiectivă cu privire la bine și rău.

În al cincilea rând, întrebarea rămâne: „Ce faci cu păcatul tău?" Creștinismul are cel mai puternic răspuns pentru această problemă. Hinduismul, la fel ca budismul, are cel puțin două concepții referitoare la păcat. Uneori păcatul e înțeles ca fiind ignoranță. E un lucru păcătos dacă cineva nu vede sau nu înțelege realitatea așa cum o definește hinduismul. Însă rămâne ideea de eroare morală numită „păcat". Să faci ceva rău în mod deliberat, să încalci o lege spirituală sau pământească sau să dorești lucruri greșite ar fi un păcat. Însă acea definiție morală a păcatului indică înspre un fel de eroare morală care cere o ispășire reală. De unde poate veni ispășirea? Poate veni ispășirea prin aderarea la principiile karmice? Karma e impersonală și amorală. Poți face fapte bune pentru a „nivela balanța", însă nu poți scăpa de păcat. Karma nici măcar nu pune la dispoziție un context prin care eroarea morală să fie măcar morală. Pe cine ofensăm dacă păcătuim în privat de exemplu? Karmei nu-i pasă într-un fel sau altul, pentru că nu e persoană. De exemplu, să presupunem că un om îl omoară pe fiul altui om. El poate oferi bani, proprietăți sau pe fiul lui părții ofensate. Dar nu poate da înapoi procesul omorârii tânărului. Nicio măsură de compensare nu poate ispăși pentru acel păcat. Poate ispășirea veni prin rugăciune sau devoțiune către Șiva sau Vișnu? Chiar dacă acele personaje oferă iertare, pare că păcatul încă e o datorie neplătită. Ei ar ierta păcatul ca și cum ar fi un lucru scuzabil, trecându-i apoi pe oameni prin porțile fericirii.

Creștinismul însă tratează păcatul ca fiind o eroare morală înfăptuită împotriva unui Dumnezeu unic, suprem și personal. Începând de la Adam, oamenii au fost ființe păcătoase. Păcatul e real și provoacă o separare infinită între om și fericire. Păcatul cere justiție. Însă nu poate fi contrabalansat de un număr egal sau mai mare de fapte bune. Dacă un om are de zece ori mai multe fapte bune decât rele, atunci acel om încă are rău în conștiința lui. Ce se întâmplă cu aceste fapte rele care rămân? Sunt ele iertate ca și când nu au avut niciodată prea mare importanță? Sunt ele permise să intre în fericire? Sunt ele simple iluzii, fără să provoace o problemă de vreun fel? Niciuna dintre aceste opțiuni nu e potrivită. În ceea ce privește iluzia, păcatul e prea real să fie catalogat drept iluzie. În privința păcătoșeniei, când suntem cinstiți cu noi înșine, cu toții știm că am păcătuit. În ceea ce privește iertarea, să ierți pur și simplu păcatul fără niciun cost îl tratează ca și când nu ar avea nicio consecință. Știm că acest lucru e fals. Cât despre starea de fericire, aceasta nu e de mare bine dacă păcatul se poate strecura înăuntru. Karma se pare că ne lasă cu păcat în inimă și cu suspiciunea că am încălcat un standard suprem personal de bine și rău. Și fericirea fie nu ne poate tolera, fie trebuie să înceteze să fie perfectă, să putem intra în ea.

În cazul creștinismului însă, tot păcatul e pedepsit, chiar dacă acea pedeapsă a fost deja îndeplinită de jertfa lui Cristos pe cruce. Dumnezeu a devenit om, a trăit o viață perfectă și a murit moartea pe care nu a meritat-o. A fost crucificat în locul nostru, ca substitut pentru noi și ca acoperire, ispășire pentru păcatele noastre. Și a fost înviat, dovedind că nici moartea nu L-a putut birui. Mai mult, El promite aceeași înviere pentru viață veșnică pentru toți cei care au credință în El ca singurul lor Domn și Mântuitor (Romani 3.10, 23, 6.23, 8.12, 10.9-10, Efeseni 2.8-9, Filipeni 3.21).

În cele din urmă, în creștinism putem ști că suntem salvați. Nu trebuie să ne bazăm pe vreo experiență trecătoare nici nu ne bazăm pe faptele noastre bune sau pe meditația plină de devoțiune, nici nu ne punem încrederea într-un dumnezeu fals, pe care încercăm să-l facem să existe prin credința noastră. Avem un Dumnezeu viu și adevărat, o credință ancorată istoric, o revelație a lui Dumnezeu care rămâne și e testabilă (Scriptura), o bază satisfăcătoare din punct de vedere teologic pentru trăirea etică și o casă garantată în cer cu Dumnezeu.

Așadar, ce înseamnă acest lucru pentru tine? Isus este realitatea supremă! Isus a fost jertfa perfectă pentru păcatele noastre. Dumnezeu ne oferă tuturor iertare și salvare dacă pur și simplu acceptăm darul Lui pentru noi (Ioan 1.12), crezând că Domnul Isus e Salvatorul care Și-a dat viața pentru noi – prietenii Lui. Dacă îți pui încrederea în Isus ca singurul tău Salvator, vei avea siguranța absolută a fericirii veșnice în cer. Dumnezeu îți va ierta păcatele, îți va curăța sufletul, îți va înnoi duhul, îți va da viață din belșug în această lume și fericire veșnică în lumea care vine. Cum am putea refuza un astfel de dar prețios? Cum I-am putea întoarce spatele lui Dumnezeu, care ne-a iubit atât de mult încât să se jertfească El Însuși pentru noi?

Dacă nu ești sigur cu privire la ceea ce crezi, te invităm să-I spui lui Dumnezeu următoarea rugăciune: „Doamne Dumnezeule, ajută-mă să știu ce e adevărat. Ajută-mă să deosebesc ceea ce e eronat. Ajută-mă să știu care e calea corectă spre mântuire." Dumnezeu va onora întotdeauna o astfel de rugăciune.

Dacă vrei să-L primești pe Isus ca Salvator al tău, vorbește pur și simplu cu Dumnezeu, cu voce tare sau tăcut, și spune-I că primești darul salvării prin Isus. Dacă vrei o rugăciune pe care să o spui, iată un exemplu: „Doamne Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru dragostea Ta față de mine. Îți mulțumesc că Te-ai jertfit pentru mine. Îți mulțumesc că îmi asiguri iertarea și salvarea. Primesc darul salvării prin Isus. Îl primesc pe Isus ca Salvator al meu. Amin!"

English


Înapoi la pagina de început în limba Română
Sunt hindus, de ce ar trebui să mă gândesc să devin creștin?

Află cum să ...

petrece veșnicia cu Dumnezeu



primi iertare de la Dumnezeu