Întrebare
Ce este dumnezeismul finit?
Răspuns
În termenii cei mai largi, dumnezeismul finit este credința că un zeu este limitat într-un anumit fel - fie de o forță exterioară superioară, fie de un defect în natura zeului. Zeul este finit în sensul că bunătatea, puterea, înțelepciunea sau oricare alt atribut al său (sau al ei) are un punct de oprire. Un zeu care are o putere limitată nu poate vindeca oamenii sau controla vremea. Un zeu care are capacități de creație limitate ar putea să nu fie capabil să creeze ex nihilo și ar putea fi capabil doar să schimbe un lucru în altul. Un zeu care are o bunătate finită poate acționa egoist. Un zeu care are cunoștințe finite poate să nu cunoască viitorul.
Dumnezeismul finit nu este același lucru cu deismul. Deismul spune că Dumnezeu a creat lumea și apoi S-a retras, alegând să nu intervină în creația Sa. Deismul a fost cel care l-a influențat pe Thomas Jefferson să elimine toate relatările despre miracole din Biblia sa. În deism, Dumnezeu alege să nu acționeze; în dumnezeismul finit, zeul este incapabil să acționeze.
Aproape toate religiile din istoria lumii se închinau unui zeu finit. Zeus nu era bun. În mitologia nordică - ficționalizată în filmele cu supereroi Marvel - zeii precum Odin mor într-un cataclism numit Ragnarok. În teologia lui Platon, un demiurg a format lumea pe baza a ceea ce a văzut în "Lumea Ideilor", deși avea foarte puțină înțelepciune cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Mormonii nu cred că Dumnezeul lor este imuabil sau atemporal. Martorii lui Iehova cred într-o "forță activă", dar nu în Duhul Sfânt. Teologia proceselor ne învață că, deși Dumnezeu este nemuritor, El nu este etern. Dumnezeul mișcării Cuvântul Credinței este limitat de ceea ce "mărturisim"; dacă spunem că suntem bolnavi, atunci vom fi bolnavi, dar dacă afirmăm că suntem sănătoși, Dumnezeul lor ne va face sănătoși.
Astăzi, dumnezeismul finit este asociat în principal cu teodiceea, adică problema răului. Premisa este: "Cum poate un Dumnezeu atotputernic și iubitor să permită ca răul și suferința să continue?" Dacă El este atot iubitor, ne vrea binele; dacă este atotputernic, distrugerea răului nu ar trebui să fie o problemă. Așadar, poate că Dumnezeu nu este complet bun și nu-I pasă că suferim. Sau poate că nu este complet puternic, iar răul a luat ceea ce e mai bun din El. Credința cea mai comună este că Dumnezeu este perfect în bunătate și intenție, dar limitat în ceea ce privește cunoașterea viitorului și puterea de a face ceva în acest sens. Rabinul Kuschner, autorul cărții When Bad Things Happen to Good People, ne învață că Dumnezeu nu este atotputernic și că ar trebui să Îl iertăm pentru incapacitatea Sa de a preveni răul. William James, care a dezvoltat pragmatismul american, crede că răul a apărut în parte pentru că Dumnezeu nu a avut puterea de a stabili o ordine morală pentru lumea pe care a creat-o.
Dumnezeismul finit este contrar teologiei Bibliei. Biblia prezintă un Dumnezeu care este nelimitat în putere (omnipotent), cunoaștere (omniscient), existență (omniprezent) și bunătate (omnibenevolent). Există însă câteva provocări vizavi de credința că Dumnezeu nu este finit:
Problema suferinței: De ce ar vrea un Dumnezeu bun ca noi să suferim? De ce un Dumnezeu puternic nu ar preveni suferința? Răspunsul este că, în principiu, Dumnezeu are priorități mai mari decât atenuarea tuturor suferințelor noastre, inclusiv să ne permită să ne exercităm liberul arbitru cu care ne-a creat. Și Dumnezeu poate folosi suferința noastră fizică, lumească, pentru a încerca să ne atragă atenția și să ne ajute să ne maturizăm spiritual.
Dumnezeu a ales o cale atât de oribilă pentru a-Și salva poporul: Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce a cerut ca Isus să fie răstignit pentru ca noi să fim salvați? De ce nu ar fi putut alege o cale mai puțin oribilă? Există mai multe motive teologice pentru sângele vărsat de Isus, pe lângă faptul că răstignirea a fost o modalitate sigură de a ne atrage atenția și de a ne face să realizăm cât de oribil este păcatul.
Dumnezeu a creat răul: Dacă Dumnezeu a creat totul, El trebuie să fi creat și răul. Aceasta este o eroare logică bazată pe o înțelegere greșită a ceea ce este "răul". Răul nu este un "lucru". Este lipsa unui lucru, și anume, lipsa evlaviei. Așa cum o umbră este lipsa luminii, răul este rezultatul faptului că ceva blochează slava lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a creat pe Satan: Dacă Dumnezeu a creat totul, trebuie să-l fi creat și pe Satan. Dumnezeu a creat un înger pe nume Lucifer. Lucifer a ales să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și să pângărească creația lui Dumnezeu. Așadar, deși Dumnezeu a creat ființa lui Satan, El nu a creat caracterul final al acelei ființe.
Dumnezeu "a regretat": Geneza 6:5-7 spune că Dumnezeu "a regretat că a făcut ființe umane pe pământ". Dacă Dumnezeu a regretat, El trebuie să fi făcut o greșeală. Cuvântul tradus "a regretat" (sau, uneori, "i-a părut rău") are greutatea emoțională pe care o presupunem, dar nu și consecința. Dumnezeu a simțit o durere plină de compasiune, dar nu Și-a dorit să nu fi creat oamenii. În schimb, L-a determinat să ia măsuri - să trimită potopul, pentru a șterge răul.
Dumnezeu minte: Dumnezeu i-a spus lui Moise să îi spună lui Faraon că israeliții trebuie să călătorească timp de trei zile pentru a-I aduce jertfe lui Dumnezeu (Exodul 8:25-27), când de fapt Dumnezeu dorea ca israeliții să scape cu totul din Egipt. Prin urmare, Dumnezeu l-a mințit pe Faraon. Există mai multe probleme cu acest argument. În primul rând, este posibil ca, dacă Faraon i-ar fi lăsat pe israeliți să călătorească timp de trei zile, Dumnezeu să fi renegociat cu Faraon pentru a-i lăsa pe israeliți să plece. În al doilea rând, Dumnezeu îi spusese deja lui Faraon că intenția Sa era ca israeliții să părăsească Egiptul (Exodul 6:11). Nu ni se spun detaliile negocierilor dintre Moise și Faraon și nici nu ni se spune ce ar fi făcut Dumnezeu dacă Faraon i-ar fi lăsat pe israeliți să plece pentru a aduce jertfe.
Dumnezeu încalcă promisiunile: Cu mult timp înainte, Dumnezeu îi promisese lui Avraam că va fi tatăl multor națiuni, inclusiv al națiunii poporului ales al lui Dumnezeu (Geneza 12:2). În Exodul 32, acel popor ales L-a respins pe Dumnezeu și și-a topit bijuteriile pentru a face un vițel de aur la care să se închine. Dumnezeu îi spune lui Moise: "Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare." Deci Dumnezeu Își încalcă promisiunea făcută lui Avraam și i-o dă lui Moise. Doar că El nu o face. Moise era un descendent al lui Avraam, așa că Avraam ar fi fost în continuare tatăl poporului ales al lui Dumnezeu. La fel ca populația de după potop, numărul acelui neam doar ar fi experimentat un impediment.
Subordonarea în Trinitate: De mai multe ori în Evanghelii, Isus este arătat ca fiind mai puțin atotputernic sau atotștiutor. El nu știa când Se va întoarce pe pământ după înălțare (Matei 24:36). A spus că Tatăl era mai mare decât El (Ioan 14:28). Iar voia Sa cu privire la răstignire părea să fie contrară voii lui Dumnezeu (Matei 26:39). Deci, cel puțin Isus, dacă a fost Dumnezeu, trebuie să fi fost un dumnezeu finit. Acest punct de vedere arată cât de dificil este să înțelegem conceptul de Trinitate. Deși Isus este Dumnezeu, El este și o Persoană independentă de Dumnezeu Tatăl și de Dumnezeu Duhul Sfânt. Fiul a avut un rol diferit în mântuirea omului. Filipeni 2:6-8 spune că Isus, când a devenit om, nu a încercat să Își păstreze egalitatea cu Dumnezeu, ci a luat firea unui rob. Ca Fiu al Omului, Isus chiar S-a supus cu umilință planului lui Dumnezeu pentru moartea Sa (Matei 26:39).
Dumnezeu prezintă perioade de cunoaștere limitată: Când Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu i-a întrebat unde sunt (Geneza 3:9). După ce Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu l-a întrebat pe Cain unde era fratele său (Geneza 4:9). Când femeia cu scurgere de sânge a atins haina lui Isus, Isus a întrebat cine a făcut-o (Marcu 5:30). Așadar, Dumnezeu trebuie că e limitat în cunoaștere. Primele două exemple pot fi explicate cu ușurință prin înțelegerea faptului că întrebările lui Dumnezeu erau menite să-i invite pe păcătoși la o conversație vindecătoare cu Dumnezeu. Dumnezeu le dădea ocazia să se pocăiască, nu le cerea informații pe care El nu le avea deja. Aceasta este o tactică comună a părinților în relațiile cu copiii lor. În ceea ce Îl privește pe Isus și femeia, raționamentul este mai puțin clar. Este posibil ca Isus să fi preluat controlul asupra conversației și să o fi invitat pe femeie să-și arate identitatea sau este posibil ca, în timp ce Se afla pe acest pământ, Isus să Își fi limitat în mod voluntar omnisciența și să fi primit informații de la Duhul Sfânt în funcție de necesități. Prin urmare, întrebarea lui Isus adresată femeii nu a fost un semn al faptului că este finit, ci un alt exemplu de subordonare în cadrul Trinității.
Consecințele credinței într-un Dumnezeu finit sunt catastrofale. Dumnezeismul finit a stat la baza fiecărei religii false, de la cele care au un dumnezeu pentru fiecare aspect al vieții (fertilitate, război, recolte etc.) până la cele care ne învață că putem deveni un dumnezeu sau o parte din dumnezeu. Dumnezeismul finit Îl coboară pe Dumnezeul Bibliei la nivelul idolilor păgâni și îi determină pe umaniști să se întrebe dacă avem dreptul moral de a răspândi Evanghelia oamenilor care au deja propriile lor religii. Îi determină pe atei să afirme că toți zeii sunt la fel și că singura diferență dintre atei și creștini este că ateii nu cred într-un zeu în plus. Face ca misticismul oriental să Îl depersonalizeze pe Dumnezeu și să-L aducă la nivelul unei forțe bune care este controlată de forța malefică pe care nu este în stare să o cucerească. Dumnezeismul finit ridică rațiunea umană la nivelul lui Dumnezeu și ne dă permisiunea de a judeca caracterul și acțiunile Sale.
La un nivel mai individual, dumnezeismul finit îi învață pe oameni că Dumnezeu nu îi iubește sau nu îi poate salva. Ceea ce începe ca o încercare filozofică de a explica pasaje dificile din Biblie duce la disperare și singurătate în inima celor care au nevoie de alinare. Dumnezeismul finit contrazice în mod direct cine este Dumnezeu pentru creația Sa:
- Omnipotent: Dumnezeu are putere infinită (Iov 42:2; Psalmul 33:6; Daniel 2:21; Apocalipsa 19:1)
- Omniprezent: Dumnezeu este prezent pretutindeni (Psalmul 139:11-12)
- Omniscient: Dumnezeu știe totul, de la cele mai adânci gânduri ale noastre până la viitorul îndepărtat (1 Ioan 3:20; Isaia 46:9-10)
- Omnibenevolent: Dumnezeu este infinit de bun (Psalmul 106:1; Marcu 10:18)
- Imuabil: Dumnezeu nu Se schimbă niciodată (Maleahi 3:6; Numeri 23:19; Psalmul 33:11)
- Etern: Dumnezeu a existat întotdeauna și va exista întotdeauna; El este în afara timpului (Psalmul 90:2; Exodul 3:14)
- Transcendent: Dumnezeu este deasupra și în afara limitelor creației Sale (Evrei 1:3; Isaia 55:8-9)
- Iubire: Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:8; Ioan 3:16)
Dumnezeismul finit este o altă minciună a lui Satan menită să ne deruteze, să ne distragă atenția și să ne convingă că Dumnezeu nu are capacitatea sau dorința de a avea grijă de noi. Este cea mai veche ispită din Biblie (Geneza 3:5) și una la care suntem foarte vulnerabili. Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeul Bibliei, citește Biblia. Punei întrebări despre Biblie. Și ignoră pe oricine prezintă ceva despre Dumnezeu care nu este în Biblie.
English
Ce este dumnezeismul finit?
