Întrebare
Ce este doctrina filiației eterne și este ea biblică?
Răspuns
Doctrina filiației eterne afirmă pur și simplu că a doua Persoană a Trinității a existat dintotdeauna ca Fiu. Cu alte cuvinte, nu a existat niciodată un moment în care El să nu fi fost Fiul lui Dumnezeu, iar în cadrul Trinității a existat întotdeauna o relație Tată-Fiu. Această doctrină recunoaște că ideea de Fiu nu este doar un titlu sau un rol pe care Hristos Și l-a asumat la un moment dat în istorie, ci este identitatea esențială a celei de-a doua Persoane a Trinității. Conform acestei doctrine, Hristos este și a fost întotdeauna Fiul lui Dumnezeu.
Da, filiația eternă este o doctrină biblică și este punctul de vedere cel mai larg acceptat de-a lungul istoriei Bisericii. Cu toate acestea, există creștini evanghelici de ambele părți ale acestei dezbateri. Cei care neagă doctrina filiației eterne nu neagă natura trinitară a lui Dumnezeu, nici divinitatea sau veșnicia lui Hristos, iar cei care îmbrățișează filiația eternă a lui Hristos nu sugerează că Isus Hristos ar fi altceva decât pe deplin Dumnezeu.
Doctrina conform căreia Isus a existat ca Fiu veșnic al lui Dumnezeu înainte de crearea lumii este afirmată în Crezul de la Niceea (325 d.Hr.): „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a coborât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om. Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.” Filiația eternă a lui Hristos a fost afirmată și în secolul al V-lea în Crezul Atanasian.
Există dovezi biblice considerabile care susțin doctrina filiației eterne a lui Hristos. În primul rând, multe pasaje îl identifică în mod clar pe „Fiul” ca fiind Cel care a creat toate lucrurile (Coloseni 1:13-16; Evrei 1:2), sugerând astfel cu tărie că Hristos era Fiul lui Dumnezeu la momentul creației. Sensul cel mai normal și natural al acestor pasaje este că a doua Persoană a Trinității a fost întotdeauna Fiul și, prin extensie, Tatăl a fost întotdeauna Tatăl, iar Duhul Sfânt a fost întotdeauna Duhul Sfânt.
În al doilea rând, există numeroase versete care vorbesc despre Dumnezeu Tatăl care L-a trimis pe Fiul în lume pentru a-l răscumpăra pe omul păcătos (Ioan 20:21; Galateni 4:4; 1 Ioan 4:10, 14) și care L-a dat pe Fiul Său ca jertfă pentru păcat (Ioan 3:16). Toate aceste pasaje sugerează cu tărie că Hristos era „Fiul” înainte de a fi trimis în lume. Conform cu Galateni 4:4-6, de exemplu, atât Fiul, cât și Duhul Sfânt au fost „trimiși”. Duhul Sfânt nu a devenit Duhul Sfânt când a fost trimis să-i împuternicească pe credincioși la Cincizecime, și nici Fiul nu a devenit Fiul la Întruparea Sa. Toate cele trei Persoane ale Trinității au existat de-a lungul eternității, iar numele lor, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, revelează cine sunt, nu doar titlul sau funcția lor.
În al treilea rând, 1 Ioan 3:8 vorbește despre apariția sau manifestarea Fiului lui Dumnezeu: „Cine păcătuiește este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. ” Verbul „S-a arătat” în acest context înseamnă „a devenit vizibil sau a fost adus la lumină”. Ideea este că ceva ce era ascuns anterior a fost făcut evident. Versetul nu comunică faptul că a doua Persoană a Trinității „a devenit” Fiul lui Dumnezeu, ci că Fiul lui Dumnezeu, care exista deja, a fost „arătat în mod evident” sau „s-a arătat” pentru a împlini scopul prestabilit al lui Dumnezeu. Vezi și Ioan 11:27 și 1 Ioan 5:20.
În al patrulea rând, Evrei 13:8 ne învață că „Isus Hristos este același ieri, azi și în veci”. Acest adevăr susține, de asemenea, doctrina filiației veșnice. Dacă natura divină a lui Hristos este neschimbătoare, iar filiația este o parte esențială a Persoanei Sale, atunci El a fost întotdeauna Fiul lui Dumnezeu. La Întrupare, Fiul a luat trup omenesc, dar natura Sa divină nu s-a schimbat, nici relația Sa cu Tatăl. Același adevăr este implicat și în scopul lui Ioan de a scrie Evanghelia sa: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveți viața în Numele Lui.” (Ioan 20:31) Ioan nu spune că Hristos „a devenit” Fiul lui Dumnezeu, ci că El „este” Fiul lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai puternice dovezi ale filiației veșnice a lui Hristos este natura trinitară a lui Dumnezeu și relațiile veșnice care există între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Relația unică Tată-Fiu poate fi înțeleasă cel mai bine din perspectiva paternității veșnice a lui Dumnezeu și a filiației veșnice a lui Hristos. De fapt, această relație este cheia pentru a înțelege pe deplin măsura iubirii lui Dumnezeu pentru cei răscumpărați. Dumnezeu Tatăl L-a luat pe Fiul Său – chiar Fiul pe care L-a iubit încă dinainte de întemeierea lumii – și L-a trimis să fie jertfa pentru păcatele noastre. Doctrina filiației veșnice face ca harul uimitor al lui Dumnezeu să pară și mai uimitor.
În Ioan 16:28, Isus vorbește despre relația veșnică dintre Tatăl și Fiul: „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum las lumea și Mă duc la Tatăl.” Isus spune clar că, la Întruparea Sa, El „a ieșit de la Tatăl”; în același mod, la învierea Sa, El S-a întors „la Tatăl”. Dacă Dumnezeu este „Tatăl” Său, atunci El trebuie să fie „Fiul” – și acea relație a existat înainte de Întrupare. Alte versete care susțin filiația eternă a lui Hristos includ Ioan 17:5, în care Tatăl L-a glorificat pe Fiul „înainte de a fi lumea”; și Ioan 17:24, care vorbește despre dragostea Tatălui pentru Fiul „înainte de întemeierea lumii”. Relația Tată-Fiu este eternă.
Cei care neagă doctrina filiației veșnice susțin adesea punctul de vedere al filiației prin întrupare, care susține preexistența lui Hristos, deși nu ca Fiu al lui Dumnezeu. Cei care susțin acest punct de vedere afirmă divinitatea și veșnicia lui Hristos, dar cred că El a devenit Fiu al lui Dumnezeu la un moment dat. Punctul de vedere cel mai comun este că Hristos a devenit Fiu la Întruparea Sa – când a luat trup omenesc, El a preluat și un nou rol ca Fiu al lui Dumnezeu. Teoriile variante susțin că Hristos a devenit Fiul la botezul Său, la învierea Sa sau la înălțarea Sa.
Cei care susțin punctul de vedere al filiației prin întrupare nu consideră filiația ca fiind o parte esențială a identității lui Hristos; mai degrabă, o văd ca fiind un rol, un titlu sau o funcție pe care Hristos a asumat-o la Întruparea Sa. O învățătură însoțitoare este aceea că Dumnezeu a devenit Tatăl în momentul Întrupării lui Hristos. De-a lungul istoriei, mulți creștini conservatori au susținut filiația încarnațională mai degrabă decât filiația eternă, inclusiv Ralph Wardlaw, Adam Clarke, Albert Barnes, Finis J. Dake, Walter Martin și, la un moment dat, John MacArthur. Cu toate acestea, în urmă cu câțiva ani, John MacArthur și-a schimbat poziția cu privire la această doctrină și acum susține doctrina filiației eterne.
Un verset folosit frecvent pentru a susține doctrina filiației încarnaționale este Evrei 1:5, care citează Psalmul 2:7 și pare să vorbească despre faptul că Dumnezeu Tatăl L-a născut pe Dumnezeu Fiul la un moment specific în timp: „"Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut[.]" Și iarăși: "Eu Îi voi fi Tată, și El Îmi va fi Fiu."” În Biblia în limba engleză, versiunea NIV, Dumnezeu spune: „Astăzi am devenit Tatăl Tău.” Cei care susțin doctrina filiației încarnaționale subliniază că „a zămisli” se referă de obicei la originea unei persoane și că un fiu este de obicei subordonat tatălui său. Respingerea din partea lor a doctrinei filiației eterne este o încercare de a păstra egalitatea și veșnicia celor trei Persoane ale Trinității. Astfel, ei concluzionează că „Fiu” este pur și simplu un titlu sau o funcție pe care Hristos a luat-o la Întruparea Sa și că „filiația” se referă la supunerea voluntară, trupească a lui Hristos față de Tatăl (Filipeni 2:5-8; Ioan 5:19).
Una dintre problemele doctrinei filiației încarnaționale este că ea creează confuzie în ceea ce privește relațiile interne care există în cadrul Trinității. Dacă Fiul nu este zămislit veșnic de Tatăl, atunci nici Duhul Sfânt nu purcede veșnic din Tatăl prin Fiul. De asemenea, dacă nu există un Fiu înainte de Întrupare, atunci nu există nici un Tată. Cu toate acestea, în tot Vechiul Testament vedem că Dumnezeu este numit Tatăl lui Israel. Dacă nu am putea folosi numele de Tată și Fiu înainte de Întruparea lui Hristos, am fi obligați să spunem că Dumnezeu a ales să nu Se reveleze așa cum este cu adevărat, ci doar așa cum urma să devină. Dusă la concluzia sa logică, negarea filiației eterne a lui Hristos reduce Trinitatea de la relația dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt la simpla existență a „Numărului Unu”, a „Numărului Doi” și a „Numărului Trei”, numerele în sine fiind o desemnare arbitrară.
Noi credem că perspectiva mai bună este aceea că Fiul lui Dumnezeu este într-adevăr Dumnezeu Fiul. El a fost întotdeauna Fiul, din veșnicie. El este născut veșnic din Tatăl. Evrei 1:5 (și Psalmul 2:7) se înțelege cel mai bine ca o declarație a divinității lui Isus. Ideea centrală a capitolului 1 din Evrei este că „[Fiul] este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3). Identificarea lui Hristos ca Fiu unic al Tatălui nu este un titlu conferit Lui, ci dovada naturii Sale divine – o natură care este atât eternă, cât și neschimbătoare.
English
Ce este doctrina filiației eterne și este ea biblică?
