Întrebare
Ce este dreptul divin al regilor?
Răspuns
Dreptul divin al regilor este o versiune cu influență creștină a atitudinii păgâne antice față de regi și împărați. În forma sa cea mai cunoscută din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, dreptul divin al regilor susținea că monarhii sunt numiți în funcția lor de Dumnezeu, ceea ce îi plasează deasupra criticii și face ca rebeliunea împotriva lor să fie un păcat. Teoria se bazează pe o interpretare extremă a capitolului 13 din Epistola către Romani, combinată cu afirmații din Vechiul Testament. Dreptul divin al regilor a fost controversat când a fost revendicat pentru prima dată de regi precum Iacob I și este în general respins de teologii de astăzi.
Un argument central al Reformei protestante era că fiecare om răspunde direct în fața lui Dumnezeu, nu în fața altor oameni. Această viziune a perturbat drastic echilibrul dintre Biserică și Stat în Europa secolului al XVI-lea. Tulburările nu au erodat doar autoritatea unor figuri religioase precum Papa. Același principiu implica faptul că conducătorii seculari erau supuși răspunderii pământești pentru acțiunile lor: cei care guvernează nu sunt deasupra criticii celor guvernați.
Ca răspuns la potențiala pierdere a autorității, conducători precum Iacob I – care a comandat și traducerea clasică a Bibliei – au căutat să justifice domnia absolută și necontestată. Conceptele pe care le promovau nu erau complet noi; teologii creștini discutaseră părți ale acestei idei de multe ori de-a lungul secolelor. Totuși, în încercarea de a stabili dreptul divin al regilor, trei idei biblice de bază au fost evidențiate în argumentele conducătorilor precum regele Iacob:
În primul rând, Pavel indică faptul că guvernarea este rânduită de Dumnezeu (Romani 13:1). El ne învață că oricine „se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu” (Romani 13:2).
În al doilea rând, David a refuzat să-l omoare pe Saul, regele corupt și eșuat al Israelului, afirmând că era greșit să acționeze împotriva celui uns pe tron de Dumnezeu (1 Samuel 24:3-15).
În al treilea rând, în anumite locuri, Vechiul Testament se referă la autoritățile umane folosind același termen folosit pentru a-L defini pe Dumnezeu: elohim. Isus Însuși a subliniat acest lucru atunci când a dezbătut acuzațiile de blasfemie (Ioan 10:33-38; cf. Psalmul 82:6).
Pe baza acestor principii biblice, dreptul divin al regilor susține că monarhii au fost puși în funcțiile lor de Dumnezeu, făcându-i responsabili față de Dumnezeu și numai față de El. Conducătorii au un drept divin la tron și la autoritatea pe care o exercită. Numai Dumnezeu, conform dreptului divin al regilor, are dreptul să înlăture un rege sau un împărat sau să-l judece pentru faptele sale. Acest lucru înseamnă, în mod efectiv, că regii nu pot fi detronați, nu se poate face răzvrătire împotriva lor și nu pot fi limitați de supușii lor. A te răzvrăti împotriva regelui, conform dreptului divin al regilor, înseamnă a te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu.
În orice teorie politică, există nenumărate variații subtile. Primii susținători ai dreptului divin al regilor au bazat adesea acest drept pe aderarea conducătorului la principiile divine. Din acest punct de vedere, regii evlavioși aveau autoritate divină, dar regii neevlavioși erau supuși mustrării. În mod similar, cultura chineză antică promova conceptul de mandat al cerului. Acesta susținea, de asemenea, că puterea unui împărat era absolută, dacă și numai dacă acesta conducea în conformitate cu principii juste și morale.
În ciuda sugestiilor contrare, dreptul divin al regilor este o revenire la conceptele păgâne antice ale regalității și ale divinității. Conducători precum faraonii egipteni erau considerați divini. Împărații romani, la un moment dat, cereau să fie venerați. Dreptul divin al regilor diferă de aceste idei doar în sensul restrâns că nu implică faptul că un rege este personal divin. În practică însă, dreptul divin al regilor sugerează același nivel de loialitate necondiționată. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, dreptul divin al regilor era în primul rând un argument pentru ascultarea poporului într-o perioadă în care autoritatea culturală dominantă – catolicismul – era erodată.
În realitate, Biblia nu susține formele agresive ale dreptului divin al regilor. Avertismentul lui Pavel din Romani se referă la guvernare și autoritate în general, dar nu în mod absolut. În Scriptură, poporul lui Dumnezeu se arată dispus să-i conteste pe lideri atunci când aceștia se abat de la calea cea dreaptă (de exemplu, 2 Samuel 12:7; 1 Regi 18:17-19; Marcu 6:17-18; Faptele Apostolilor 26:27-29). Respectul lui David față de Saul era în contextul națiunii Israel și al regelui ei uns, nu față de toți regii tuturor națiunilor pentru toți oamenii. Scriptura nu sugerează niciodată că conducerea lumească, în sine, plasează o persoană pe picior de egalitate cu Creatorul. Supunerea față de guvern este cu siguranță arătată în Biblie (Matei 22:20–21; 1 Petru 2:17), dar nu în sensul că orice persoană este mai presus de răspunderea față de alte persoane. La fel ca în cazul sclaviei, al misoginiei și al altor forme de opresiune, principiile de bază ale Evangheliei au erodat dreptul divin al regilor și au dus la abandonarea acestuia. De exemplu, Declarația de Independență din secolul al XVIII-lea a respins dreptul divin al regilor și a afirmat în schimb că „toți oamenii sunt creați egali”, bazându-și afirmația privind egalitatea omenirii pe propria creație a lui Dumnezeu.
Regii și guvernul în general sunt numiți divin numai în sensul că guvernul uman este unul dintre mijloacele lui Dumnezeu de a restrânge păcatul uman (Romani 13:3). Creștinii sunt obligați să respecte guvernarea umană (Romani 13:5-7) și să se supună legilor țării ori de câte ori nu există un conflict cu legile lui Dumnezeu (vezi Faptele Apostolilor 5:29). În ultimă instanță, Scriptura nu susține dreptul divin al regilor sau ideea că orice conducător uman este deasupra reproșurilor sau a criticilor din partea supușilor săi.
English
Ce este dreptul divin al regilor?
