Întrebare
Cum pot depăși o criză de credință?
Răspuns
Termenul „criză de credință” se referă de obicei la momentul în care o persoană simte că nu mai poate sluji lui Dumnezeu sau să-L urmeze pe Hristos. O persoană care trece printr-o criză de credință este tentată să se îndepărteze de tot ceea ce a crezut până atunci. Când simțim că ne confruntăm cu o criză de credință, ar trebui să ne punem câteva întrebări:
1. În ce aveam credință? Ideea de „credință” a devenit la modă, iar unii folosesc acest cuvânt pentru a arăta cât de profunzi și spirituali sunt. Dar credința este la fel de bună ca obiectul ei. Poți avea credință într-un pod, dar dacă acel pod este construit din lemn putrezit și construit de niște elevi de clasa a patra, nu este înțelept să-l traversezi. Așadar, credința spirituală este la fel de bună ca fundamentul ei.
Putem avea ceea ce numim o „criză de credință” atunci când lucrul în care credeam ne dezamăgește. Dar de multe ori, ceea ce numim „credință” nu este decât o încredere nejustificată într-un zeu pe care noi l-am inventat. Era oare încrederea noastră în Dumnezeu – sau în ideea că nu vom avea niciodată probleme de un anumit fel? Era oare Domnul obiectul credinței noastre – sau un prieten sau un membru al familiei care ne-a dezamăgit? Dacă ne-am pus credința în altceva decât în Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, dezamăgirea este garantată (Ioan 3:36).
2. Ce a provocat această criză de credință? Adesea, o criză de credință este rezultatul unei tragedii. Moartea unei persoane apropiate, trădarea unui mentor spiritual, o relație destrămată sau un alt tip de pierdere devastatoare ne pot face să ne întrebăm dacă Dumnezeu ne acordă măcar atenție. Uneori, la sfârșitul unei serii de lovituri emoționale, ne găsim într-un moment de criză. Este bine să identificăm ce ne-a adus în această situație, pentru a înțelege mai bine natura dezamăgirii noastre și a ști unde se află adevărata rană.
3. Ce cred că merit și nu am primit? La baza majorității crizelor de credință se află acest fapt: ceva ar fi trebuit să se întâmple într-un fel, dar s-a întâmplat altfel. Când trăim viața cu multe „ar fi trebuit”, ne pregătim pentru dezamăgire. De exemplu: „Ar fi trebuit să iau nota 10 la testul acela.” „El ar trebui să mă iubească după tot ceea ce am făcut pentru el.” „Dumnezeu ar fi trebuit să-mi vindece copilul.” La baza acestor afirmații se află presupunerea tacită că știm mai multe decât Dumnezeu. Noi determinăm ceea ce „ar trebui” să se întâmple, iar Dumnezeu ne este dator să conformeze realitatea așteptărilor noastre.
Majoritatea creștinilor care au umblat cu Dumnezeu o perioadă mai lungă de timp au trecut prin cel puțin o criză de credință. Ilie a trecut printr-o astfel de criză când regina Izabela a amenințat că îl va ucide. Fugind pentru a-și salva viața, Ilie, „după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: «Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei.»” (1 Împărați 19:4) Iată un om evlavios care se lupta cu depresia și începea să-și piardă viziunea asupra motivului pentru care Îl slujea pe Dumnezeu.
A.W. Tozer a scris: „Este îndoielnic că Dumnezeu poate binecuvânta pe cineva în mod deosebit înainte de a-l răni profund” (The Root of the Righteous, cap. 39, „Glorify His Name!”). Uneori, răspundem la acea durere cu o criză de credință. Dar ceea ce ni se pare a fi sfârșitul este adesea începutul unui nou capitol în viața noastră. Uneori, o criză de credință este necesară pentru a spulbera iluziile noastre copilărești despre Dumnezeu și pentru a descoperi cine este El cu adevărat.
O criză de credință ne poate aduce într-un punct de disperare atât de mare, încât suntem dispuși să facem lucrurile în felul lui Dumnezeu, indiferent de costuri. Pentru a depăși o criză de credință, trebuie să ne predăm în totalitate planului lui Dumnezeu pentru noi. A-i da lui Dumnezeu instrucțiuni despre cum ar trebui să decurgă viața noastră înseamnă a suferi în cele din urmă o criză de credință atunci când El nu urmează instrucțiunile noastre. În „noaptea întunecată a sufletului”, putem descoperi că nu I-am acordat devotamentul sincer pe care El îl cere (Marcu 12:29-30).
Pentru a depăși o criză de credință, trebuie să ne pocăim de orice păcat din viața noastră. Pocăința este poarta către libertate, așa că Satan și firea noastră se opun ei. În luptele noastre, vom face adesea orice altceva decât să ne pocăim. Vom plânge, ne vom plânge, ne vom umili și ne vom condamna pe noi înșine – dar Dumnezeu nu cere nimic din toate acestea. Isus a avertizat Biserica din Efes că, deși încă păstrau aparențele, inima lor se răcise față de El: „Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” (Apocalipsa 2:5)
Pentru a depăși o criză de credință, trebuie să ne deschidem inima înaintea Domnului, să ne vărsăm sufletul și să ne predăm din nou voii Lui pentru viața noastră (Galateni 2:20). Trebuie să aruncăm orice idoli pe care i-am ridicat în inima noastră și să eliminăm orice gânduri lumești pe care le-am întreținut în mintea noastră (2 Corinteni 10:5). Apoi, prin credință, cerem roadele care pot fi din nou ale noastre: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, bunătate, credincioșie, blândețe și stăpânire de sine (Galateni 5:22-23).
Psalmiștii s-au confruntat cu evenimente în viață care ar fi putut duce la o criză de credință pentru ei (Psalmul 10:1-11; 13:1-4; 22:1-18). Ei au scris despre acele vremuri și nu s-au temut să fie sinceri cu Dumnezeu în privința luptelor lor emoționale. Pentru a depăși o criză spirituală, putem să ne rugăm Domnului cu acest psalm, indiferent dacă „simțim” sau nu în acel moment: „Ascultă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, ajută-mă!” Și mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale și m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte, și să nu stea mută. Doamne Dumnezeule, eu pururi Te voi lăuda!” (Psalmul 30:10-12)
English
Cum pot depăși o criză de credință?
