Întrebare
Cum ar trebui un creștin să privească relația dintre credință și rațiune?
Răspuns
Ateii îi critică adesea pe creștini pentru conceptul de credință și rolul pe care îl joacă acesta în sistemul de credințe creștin. De exemplu, filozoful german Friedrich Nietzsche a scris: „Când credința este astfel ridicată deasupra tuturor celorlalte lucruri, rezultă în mod necesar că rațiunea, cunoașterea și cercetarea răbdătoare trebuie discreditate: drumul către adevăr devine un drum interzis. Credința înseamnă a nu dori să afli adevărul.” (Anticristul, 1888, § 52)
În același spirit, filozoful ateu Peter Boghossian, în cartea sa A Manual for Creating Atheists (Manual pentru crearea ateilor), separă credința de rațiune, afirmând că credința înseamnă „a pretinde că știi lucruri pe care nu le știi” și „credință fără dovezi” (Pitchstone Publishing, 2013, p. 23–24). El numește credința „o epistemologie nesigură” și un „virus”.
Atât Nietzsche, cât și Boghossian greșesc în afirmațiile lor despre credință și relația acesteia cu rațiunea și adevărul. Ei folosesc o redefinire distorsionată a credinței și afirmă în mod eronat că aceasta este o epistemologie (un sistem sau studiu despre modul în care se dobândește cunoașterea). Credința, definită corect, este încrederea dezvoltată prin dobândirea de informații prealabile. Rațiunea face parte din formula folosită pentru a aduna informații și a accepta sau a respinge afirmația de adevăr.
În Scripturi, rațiunea și credința sunt văzute lucrând împreună în multe locuri. De exemplu, în cartea Faptele Apostolilor, autorul consemnează de șase ori (Faptele Apostolilor 17:2,17; 18:4, 19, 19:8, 9) că apostolul Pavel „a purtat discuții” (NTR) sau „raționa” cu audiența sa. Mai mult, în Faptele Apostolilor 9:29, Pavel „purta dispute” (NTR) cu adversarii săi; în Faptele Apostolilor 14:1, el „[a vorbit] în așa fel” încât un număr mare de necredincioși s-au convertit; în Faptele Apostolilor 17:3, apostolul „dovedea și lămurea”; în Faptele Apostolilor 18:5 el „depunea mărturie” (NTR) (termen folosit și în Faptele Apostolilor 20:21 și 28:23); în Faptele Apostolilor 19:8, Pavel „convinge” (NTR); în versetul 26, adversarii săi recunosc că Pavel i-a „convins” pe oameni; în Faptele Apostolilor 20:2, el „i-a încurajat pe credincioși prin multe cuvinte” (NTR); iar în Faptele Apostolilor 28:23 (NTR), apostolul „explică” și încearcă să „convingă”.
Folosirea rațiunii și a argumentării logice, așa cum face Pavel, are două rezultate posibile: respingerea sau acceptarea, iar în cazul celei din urmă intervine credința.
În ceea ce privește credința, definițiile folosite de filozofii atei sunt străine de adevăratul sens biblic al termenului. În Noul Testament grecesc, se folosește cuvântul pistis, care este un substantiv provenit din verbul peitho, care înseamnă „a fi convins”. Conform celor mai bune lexicoane grecești, cuvântul tradus prin „credință” înseamnă „o stare de a crede pe baza fiabilității celui în care se are încredere”; „încredere, siguranță, ceea ce evocă încredere”; „fiabilitate, fidelitate; referitor la a fi demn de credință sau încredere”. Același lucru este valabil și pentru termenul ebraic pentru „credință” (ěměṯ), care denotă „fermitate, încredere, constanță, durată și adevăr”.
Credința este rezumată în Evrei 11:1 (BTF2015) în felul următor: „Credința este substanța lucrurilor sperate, dovada lucrurilor nevăzute.” Credința se bazează pe „substanță” și „dovadă”, la fel cum un soț are credință și încredere deplină în soția sa, deși poate că nu este în măsură să demonstreze această credință în mod empiric altora.
În cele din urmă, modul corect de a privi rațiunea și credința este de a înțelege că credința este o încredere acordată ca răspuns la cunoștințele dobândite și că ajungerea la credință implică rațiunea și angajamentul față de adevăr.
English
Cum ar trebui un creștin să privească relația dintre credință și rațiune?
