Întrebare
Ce e adevărul?
Răspuns
Cu aproximativ 2.000 de ani în urmă, Adevărul a fost supus procesului și judecat de oameni devotați minciunilor. În fapt, Adevărul a trecut prin șase procese judiciare în mai puțin de o zi întreagă, trei dintre care au fost religioase și trei legale. În final, puțini oameni implicați în aceste evenimente puteau răspunde la întrebarea: „Ce este adevărul?"
După ce a fost arestat, Adevărul a fost mai întâi dus la un om numit Ana, un fost mare preot corupt al evreilor. Ana a încălcat numeroase legi evreiești în timpul procesului, inclusiv prin ținerea procesului în casa lui, prin încercarea de a induce autoacuzații împotriva pârâtului și prin lovirea acestuia, care nu era condamnat pentru nimic în acel moment. După Ana, Adevărul a fost dus la marele preot aflat în funcție, Caiafa, care se întâmpla să fie ginerele lui Ana. Înaintea lui Caiafa și a Sanhedrinului evreiesc, mulți martori falși au ieșit în față să vorbească împotriva Adevărului, și totuși nimic nu a putut fi dovedit și nu s-a găsit nicio dovadă de lucru rău săvârșit. Caiafa a încălcat nu mai puțin de șapte legi în timp ce încerca să condamne Adevărul: (1) procesul a fost ținut în secret; (2) a fost desfășurat noaptea; (3) a implicat mituire; (4) pârâtul nu a avut pe nimeni prezent care să-I ia apărarea; (5) cerința de 2-3 martori nu a putut fi îndeplinită; (6) au folosit mărturii autoincriminatoare împotriva pârâtului; (7) au dus la îndeplinire pedeapsa cu moartea împotriva acuzatului în aceeași zi. Toate aceste acțiuni erau interzise de legea evreiască. În orice caz, Caiafa a declarat Adevărul vinovat pentru că Adevărul a pretins că e Dumnezeu întrupat, lucru pe care Caiafa l-a numit blasfemie.
Când a venit dimineața, a avut loc al treilea proces al Adevărului, rezultatul fiind că Sanhedrinul evreiesc s-a pronunțat că Adevărul trebuie să moară. Însă consiliul evreiesc nu avea drept legal să ducă la îndeplinire pedeapsa cu moartea, astfel că au fost obligați să ducă Adevărul în fața guvernatorului roman din acel timp, un om numit Ponțiu Pilat. Pilat a fost desemnat de Tiberius al cincilea prefect al Iudeii și a deservit în acea funcție din anul 26 până în 36 d.Cr. Procuratorul avea putere de viață și moarte și putea anula pedepsele capitale hotărâte de Sanhedrin. În timp ce Adevărul a stat înaintea lui Pilat, și mai multe minciuni au fost aduse împotriva Lui. Dușmanii Lui au spus: „Pe omul acesta l-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezarului și zicând că el este Cristosul, Împăratul." (Luca 23.2) Aceasta a fost o minciună, pentru că Adevărul le-a spus tuturor să-și plătească birurile (Matei 22.21) și nu a vorbit niciodată despre Sine ca fiind o amenințare la adresa lui Cezar.
După acestea a avut loc o conversație foarte interesantă între Adevăr și Pilat. „Pilat a intrat iarăși în odaia de judecată, L-a chemat pe Isus și I-a zis: «Ești Tu Împăratul iudeilor?» Isus i-a răspuns: «De la tine însuți zici lucrul acesta sau ți l-au spus alții despre Mine?» Pilat a răspuns: «Eu sunt iudeu? Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea. Ce ai făcut?» «Împărăția Mea nu este din lumea aceasta», a răspuns Isus. «Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăția Mea nu este de aici.» «Atunci, un Împărat tot ești!» I-a zis Pilat. «Da», a răspuns Isus. «Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.» Pilat I-a zis: «Ce este adevărul?»" (Ioan 18.33-38)
Întrebarea lui Pilat: „Ce este adevărul?" a răsunat de-a lungul istoriei. A fost oare o dorință melancolică de a ști ceea ce nimeni altcineva nu-i putea spune, o insultă cinică sau poate un răspuns indiferent, iritat la cuvintele lui Isus?
Într-o lume postmodernă care neagă faptul că adevărul poate fi cunoscut, e mai important decât oricând ca întrebarea să primească răspuns. Ce este adevărul?
O definiție propusă a adevărului
În definirea adevărului, e important ca mai întâi să observăm ce nu este adevărul:
• Adevărul nu e pur și simplu ceea ce funcționează. Aceasta este filosofia pragmatismului – și abordarea de tip scop vs. mijloace. În realitate, minciunile pot părea că „funcționează", însă ele sunt tot minciuni, nu adevăr.
• Adevărul nu e pur și simplu ceea ce e coerent sau pe înțeles. Un grup de oameni se pot strânge laolaltă și să alcătuiască o conspirație bazată pe un set de falsuri, în care toți cad de acord să spună aceeași poveste neadevărată, însă acest lucru nu face prezentarea lor adevărată.
• Adevărul nu e ceea ce-i face pe oameni să se simtă bine. Din nefericire, veștile rele pot fi adevărate.
• Adevărul nu e ceea ce majoritatea oamenilor spune că e adevărat. Cincizeci și unu la sută dintre oameni pot ajunge la o concluzie greșită.
• Adevărul nu e ceea ce e cuprinzător. O prezentare lungă, detaliată poate totuși duce la o concluzie falsă.
• Adevărul nu e definit de intenții. Intențiile bune pot fi totuși greșite.
• Adevărul nu e cum cunoaștem; adevărul e ce cunoaștem.
• Adevărul nu e pur și simplu ceea ce se crede. Cea ce se crede poate fi totuși minciună.
• Adevărul nu e ceea ce e dovedit public. Un adevăr poate fi cunoscut în mod privat (de exemplu locația unei comori îngropate).
Cuvântul grecesc pentru „adevăr" e alētheia, care literalmente înseamnă „a dezvălui" sau „a nu ascunde nimic". El transmite ideea că adevărul e întotdeauna prezent, întotdeauna deschis și disponibil ca să fie văzut de toți, fără ca ceva să fie ascuns sau umbrit. Cuvântul evreiesc pentru „adevăr" e emeth, care înseamnă „fermitate", „constanță" și „durată". O astfel de definiție implică un conținut cu durată veșnică și ceva pe care te poți baza.
Din perspectivă filosofică, sunt trei feluri simple de a defini adevărul:
1. Adevărul e ceea ce corespunde realității.
2. Adevărul e ceea ce se potrivește subiectului.
3. Adevărul e să spui pur și simplu cum stau lucrurile.
Mai întâi, adevărul corespunde realității sau cu „ceea ce este". E real. Adevărul are de asemenea corespondent în natură. Cu alte cuvinte, se potrivește subiectului și e cunoscut prin subiectul referinței. De exemplu, un profesor care stă cu fața la o clasă poate spune: „Acum singura ieșire din această încăpere e în dreapta." Pentru clasa care probabil stă cu fața la profesor, ușa de ieșire poate fi în stânga lor, însă e absolut adevărat că ușa, pentru profesor, e în dreapta.
Adevărul se potrivește, de asemenea, subiectului lui. Poate fi absolut adevărat că o anumită persoană poate avea nevoie de un număr de miligrame dintr-un anumit medicament, însă o altă persoană poate avea nevoie de mai mult sau mai puțin din același medicament pentru a produce efectul dorit. Acesta nu e adevăr relativ, ci doar un exemplu pentru felul în care un adevăr trebuie să se potrivească cu subiectul său. Ar fi greșit (și potențial periculos) ca un pacient să solicite ca doctorul să-i dea o cantitate nepotrivită dintr-un anumit medicament sau să spună că orice medicament pentru o boală specifică ar fi potrivit.
Pe scurt, adevărul înseamnă pur și simplu să spui cum stau lucrurile; e felul în care sunt lucrurile în realitate; și orice alt punct de vedere e greșit. Un principiu de temelie al filosofiei e să fii în stare să deosebești adevărul de eroare sau, cum a observat Toma de Aquino: „E sarcina filosofului să facă distincții."
Contestările adevărului
Cuvintele lui Aquino nu sunt foarte populare astăzi. A face distincții pare să fie un lucru demodat într-o epocă postmodernă a relativismului. E acceptabil să spui „Acest lucru e adevărat", atâta timp cât nu urmează „de aceea, asta e fals". Acest lucru se poate observa mai ales în chestiunile legate de credință și religie, unde toate sistemele de credințe ar trebui să fie pe picior de egalitate în ceea ce privește adevărul.
Există un număr de filosofii și perspective cu privire la lume și viață care contestă conceptul de adevăr, și totuși, când sunt examinate cu atenție, reiese că sunt de natură autodistructivă.
Filosofia relativismului spune că tot adevărul e relativ și că nu există adevăr absolut. Însă te poți întreba: afirmația „tot adevărul e relativ" e un adevăr relativ sau unul absolut? Dacă e un adevăr relativ, atunci e într-adevăr lipsită de sens; cum știm când și unde se aplică? Dacă e un adevăr absolut, atunci adevărul absolut există. Mai mult, relativistul își trădează propria lui poziție când afirmă că poziția absolutistului e greșită – de ce aceia care spun că adevărul absolut există nu pot avea și ei dreptate? În esență, când relativistul spune „Nu există adevăr", îți cere să nu-l crezi, și cel mai bun lucru de făcut e să-i asculți sfatul.
Aceia care urmează filosofia scepticismului pur și simplu se îndoiesc de tot adevărul. Însă e scepticul sceptic cu privire la scepticismul lui; se îndoiește el de propria lui pretenție de adevăr? Dacă da, de ce am acorda atenție scepticismului? Dacă nu, putem fi siguri de cel puțin un lucru (cu alte cuvinte, există adevăr absolut) – de scepticism, care, în mod ironic, devine adevăr absolut în acest caz. Agnosticul spune că nu poți cunoaște adevărul. Totuși, această mentalitate se autonimicește, pentru că pretinde să cunoască cel puțin un adevăr: că nu poți cunoaște adevărul.
Ucenicii postmodernismului pur și simplu nu afirmă niciun adevăr particular. Sfântul protector al postmodernismului – Friederich Nietzche – descrie adevărul în felul următor: „Atunci ce este adevărul? O armată mobilă de metafore, metonimii și antropomorfisme ... adevărurile sunt iluzii ... monede care și-au pierdut chipurile de pe ele și acum contează doar ca metal, nu ca monede." În mod ironic, cu toate că postmodernismul ține monede în mână care acum sunt „un simplu metal", afirmă cel puțin un adevăr absolut: adevărul că nu trebuie afirmat niciun adevăr. La fel ca alte concepte despre lume și viață, postmodernismul se autonimicește și nu poate sta în picioare prin prisma propriilor lui afirmații.
Un concept popular cu privire la lume și viață este pluralismul, care afirmă că toate pretențiile de adevăr sunt deopotrivă valide. Bineînțeles că acest lucru e imposibil. Pot două afirmații – una care spune că o femeie e acum însărcinată și o alta care spune că nu e acum însărcinată – să fie ambele adevărate în același timp? Pluralismul se prăbușește în fața legii noncontradicției, care spune că un lucru nu poate fi și „A" și „Non A" în același timp și în același sens. Cum a afirmat sarcastic un filosof, oricine care crede că legea noncontradicției nu e adevărată (și pluralismul e adevărat în mod implicit) ar trebui bătut și ars până când recunoaște că a fi bătut și ars nu e același lucru cu a nu fi bătut și ars. De asemenea, observă că pluralismul spune despre el că e adevărat și orice e opus lui e fals, afirmație care își neagă propria lui dogmă de temelie.
Suflul din spatele pluralismului e o atitudine de toleranță care primește cu brațele deschise. Totuși, pluralismul încurcă ideea că toți au o valoare egală cu ideea că toate pretențiile de adevăr sunt valide deopotrivă. Într-o formă simplificată, toți oamenii pot fi egali, însă nu și toate pretențiile de adevăr. Pluralismul nu reușește să înțeleagă deosebirea dintre opinie și adevăr, o distincție pe care Mortimer Adler o observă: „Pluralismul e de dorit și tolerabil numai în acele domenii care țin de gust, nu de adevăr."
Natura ofensatoare a adevărului
Când conceptul de adevăr e ponegrit, de obicei se întâmplă din unul sau mai multe dintre următoarele motive:
O plângere des întâlnită împotriva oricui afirmă că deține adevărul absolut în materie de credință și religie e că o astfel de poziție e „mărginită". Totuși, critica aceasta nu reușește să cuprindă faptul că, prin natura lui, adevărul e mărginit. E un profesor de matematică îngust la minte fiindcă susține că 2 + 2 e egal numai cu 4?
O altă obiecție adusă adevărului e că e aroganță să pretinzi că cineva are dreptate și o altă persoană greșește. Însă, întorcându-ne la exemplul de mai sus cu matematica, e oare aroganță din partea unui profesor de matematică să insiste asupra unui singur răspuns corect la o problemă de aritmetică? Sau e aroganță din partea unui lăcătuș să afirme că o singură cheie va deschide o ușă încuiată?
O a treia acuzație adusă împotriva acelora care susțin adevărul absolut în materie de credință și religie e că o astfel de poziție exclude oamenii, în loc să fie inclusivistă. Însă o astfel de plângere nu cuprinde faptul că adevărul, prin natura lui, exclude opusul său. Toate răspunsurile în afară de 4 sunt excluse din realitatea a cât face 2 + 2 cu adevărat.
Și totuși, un alt protest împotriva adevărului e că e ofensator și dezbinător că cineva deține adevărul. În schimb, argumentează criticii, tot ceea ce contează e sinceritatea. Problema cu această poziție e că adevărul e imun la sinceritate, crez și dorință. Nu contează cât de mult crede cineva cu sinceritate că o cheie se potrivește pentru o ușă; cheia tot nu va intra și încuietoarea nu se va deschide. De asemenea, adevărul nu e afectat de sinceritate. Un om care ia o sticlă cu otravă și crede cu sinceritate că în ea e limonadă tot va suferi efectele nefericite ale otrăvii. În cele din urmă, adevărul e insensibil la dorință. Un om poate dori din toată puterea ca mașina să nu fi rămas fără combustibil, însă dacă indicatorul spune că rezervorul e gol și mașina nu va merge mai departe, atunci nicio dorință din lume nu va face ca în mod miraculos mașina să meargă.
Unii vor admite că există adevăr absolut, însă apoi afirmă că o astfel de poziție e valabilă numai în domeniul științei, nu în chestiuni de credință și religie. Aceasta este o filosofie numită pozitivism logic, care a fost popularizată de filosofi precum David Hume și A.J. Ayer. În principiu, astfel de oameni afirmă că pretențiile de adevăr trebuie să fie (1) tautologii (de exemplu, toți burlacii sunt bărbați neînsurați) sau (2) chestiuni verificabile empiric (adică testabile prin intermediul științei). Pentru pozitivistul logic, toată vorbăria despre Dumnezeu e un nonsens.
Aceia care susțin noțiunea că numai știința poate face afirmații de adevăr nu reușesc să recunoască faptul că există multe domenii ale adevărului în care știința nu are nicio putere. De exemplu:
• Știința nu poate dovedi disciplinele matematicii și ale logicii, pentru că le presupune.
• Știința nu poate dovedi adevărurile metafizice cum e faptul că există minți în afară de a mea.
• Știința nu poate furniza adevăr în domeniile moralei și ale eticii. Nu poți folosi știința ca să dovedești, de exemplu, că naziștii erau malefici.
• Știința e incapabilă să afirme adevăruri privitoare la situațiile estetice cum sunt frumusețea unui răsărit.
• În cele din urmă, când cineva face afirmația „știința este singura sursă de adevăr obiectiv", tocmai a făcut o afirmație filosofică – care nu poate fi testată prin știință.
Și sunt și aceia care spun că adevărul absolut nu se aplică în domeniul moralității. Însă răspunsul la întrebarea „E moral să torturezi și să omori un copil inocent?" e absolut și universal: Nu. Sau ca să facem lucrurile și mai personale, aceia care susțin adevărul relativ cu privire la morală se pare că întotdeauna vor ca partenerul conjugal să le fie absolut credincios.
De ce adevărul e important
De ce e atât de important să înțelegem și să adoptăm conceptul de adevăr absolut în toate domeniile vieții (inclusiv în credință și religie)? Pur și simplu pentru că în viață sunt consecințe dacă ești în eroare. Dacă-i dai cuiva cantitatea greșită dintr-un medicament, l-ai putea omorî; dacă un manager de investiții ia decizii monetare greșite, familii ar putea fi sărăcite; dacă te îmbarci într-un avion greșit, ajungi unde nu îți dorești să mergi; și dacă ai de-a face cu un partener de căsnicie necredincios, poți ajunge la distrugerea familiei și potențial să suferi de boli.
Ca creștin apologet, Ravi Zacharias exprimă lucrurile astfel: „Realitatea este că adevărul contează – mai ales când ești cel care încasează minciuna." Și niciunde nu e acest lucru mai important decât în domeniul credinței și al religiei. Veșnicia e îngrozitor de lungă să fii de partea eronată.
Dumnezeu și Adevărul
În timpul celor șase procese prin care a trecut Isus, contrastul dintre adevăr (neprihănire) și minciuni (nelegiuire) a fost de neconfundat. Acolo era Isus, Adevărul, fiind judecat de cei ale căror acțiuni erau toate cufundate în minciuni. Conducătorii evrei au încălcat aproape toate legile destinate să protejeze un acuzat de o condamnare greșită. Au lucrat intens să găsească vreo mărturie care să-L incrimineze pe Isus și, în frustrarea lor, s-au îndreptat spre dovezile false aduse de mincinoși. Însă nici măcar acest lucru nu i-a putut ajuta să-și atingă scopul. Astfel că au încălcat o altă lege și L-au forțat pe Isus să Se autodenunțe.
Odată ajuns în fața lui Pilat, liderii evrei au mințit din nou. Ei L-au condamnat pe Isus pentru blasfemie, însă pentru că știau că acest lucru nu va fi suficient ca să-l convingă pe Pilat să-L omoare pe Isus, au pretins că Isus era împotriva Cezarului și încălca legea romană prin faptul că încuraja mulțimile să nu plătească birurile. Pilat a detectat repede înșelătoria lor superficială și nici măcar nu a abordat această acuză.
Isus cel Neprihănit era judecat de cei nelegiuiți. Faptul trist e că cei din această a doua categorie îi persecută întotdeauna pe cei din prima. De aceea Cain l-a omorât pe Abel. Legătura dintre adevăr și neprihănire și dintre falsitate și nelegiuire e demonstrată printr-o serie de exemple din Noul Testament:
• „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți." (2 Tesaloniceni 2.9-12, italicele adăugate)
• „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor." (Romani 1.18, italicele adăugate)
• „... care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Și anume va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea, și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire." (Romani 2.6-8, italicele adăugate)
• „[Dragostea] nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr." (1 Corinteni 13.5-6, italicele adăugate)
Concluzie
Întrebarea pe care a pus-o Ponțiu Pilat cu secole în urmă trebuie să fie reformulată, ca să fie cu totul exactă. Remarca guvernatorului roman „Ce este adevărul?" trece cu vederea faptul că multe lucruri pot conține adevărul, însă un singur lucru poate fi realmente Adevărul. Adevărul trebuie să-și aibă originile undeva.
Realitatea șocantă este că în dimineața aceea devreme, cu peste două mii de ani în urmă, Pilat privea direct Originea întregului Adevăr. Nu cu mult timp înainte să fie arestat și adus în fața guvernatorului, Isus a făcut simpla afirmație „Eu sunt Adevărul" (Ioan 14.6), care a fost o afirmație într-adevăr incredibilă. Cum putea un simplu om să fie adevărul? Nu putea fi, dacă nu ar fi fost mai mult decât un om, lucru care de fapt l-a pretins că este. În fapt, pretenția lui Isus a fost validată când a înviat din morți (Romani 1.4).
Există o povestire despre un om care a trăit în Paris, la care era venit un străin din țară să-l vadă. Vrând să-i arate străinului grandoarea Parisului, l-a dus la Luvru, să vadă măreața artă, și apoi la o sală de concerte, să asculte o orchestră simfonică deosebită. La sfârșitul zilei, străinul din țară a făcut observația că nu i-a plăcut în mod special nici arta, nici muzica. La care gazda îi răspunde: „Nu ele sunt supuse judecății, tu ești." Pilat și liderii evrei au crezut că Îl judecau pe Cristos, când, în realitate, ei erau cei judecați. Mai mult, Cel pe care L-au condamnat va fi într-o zi Judecătorul lor și al tuturor celor care înăbușă adevărul în nelegiuire.
Pilat în mod evident nu a ajuns niciodată la cunoașterea adevărului. Eusebiu, istoricul și episcopul din Cezareea, consemnează faptul că Pilat în cele din urmă s-a sinucis, în timpul domniei lui Caligula – un sfârșit trist și o aducere-aminte pentru toți că ignorarea adevărului duce întotdeauna la consecințe nedorite.
English
Ce e adevărul?
