Cartea Iacov





Autorul: Autorul acestei epistole (scrisori) este Iacov, numit și Iacov cel drept, despre care se crede că a fost fratele lui Isus Hristos (Matei 13.55, Marcu 6.3). Iacov nu a fost credincios (Ioan 7.3-5) până după înviere (Fapte 1.14, 1 Corinteni 15.7, Galateni 1.19). A ajuns capul Bisericii din Ierusalim și este menționat mai întâi ca stâlp al Bisericii (Galateni 2.9).

Data la care a fost scrisă: Cartea Iacov este probabil cea mai veche carte a Noului Testament, scrisă probabil încă din anul 45 d.Cr, înainte de primul conciliu de la Ierusalim, din anul 50 d.Cr. Iacov a fost martirizat aproximativ în anul 62 d.Cr., potrivit istoricului Iosephus.

Scopul pentru care a fost scrisă: Unii cred că această epistolă a fost scrisă ca răspuns la o interpretare prea entuziastă a învățăturii lui Pavel privitoare la credință. Acest punct de vedere extrem, numit antinomianism, susține că, prin credința în Hristos, suntem eliberați în întregime de toată Legea vechi-testamentară, de tot legalismul, de toată legea seculară și de toată moralitatea societății. Cartea Iacov le este adresată creștinilor evrei împrăștiați printre neamuri (Ioan 1.1). Martin Luther, care a detestat această scrisoare și a numit-o „epistola de paie”, nu a reușit să-și dea seama că învățătura lui Iacov cu privire la fapte completează – nu contrazice – învățătura lui Pavel privitoare la credință. În timp ce învățăturile pauline se concentrează pe îndreptățirea noastră în fața lui Dumnezeu, învățăturile lui Iacov se concentrează pe faptele care exemplifică acea justificare. Iacov le-a scris evreilor ca să-i încurajeze să continue să crească în această nouă credință creștină. Iacov subliniază faptul că faptele bune vor curge în mod natural din aceia care sunt umpluți cu Duhul Sfânt și se întreabă dacă cineva poate sau nu avea o credință mântuitoare, dacă roada Duhului Sfânt nu poate fi văzută, în mare parte așa cum descrie Pavel în Galateni 5.22-23.

Versete-cheie: Iacov 1.2-3: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare.”

Iacov 1.19: „Știți bine lucrul acesta, preaiubiții mei frați! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.”

Iacov 2.17-18: „Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: «Tu ai credința, și eu am faptele.» Arată-mi credința ta fără fapte, și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele.”

Iacov 3.5: „Tot așa și limba este un mic mădular, și se fălește cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!”

Iacov 5.16b: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”

Un scurt rezumat: Cartea Iacov schițează umblarea credinței prin religia adevărată (1.1-27), credința adevărată (2.1-3.12) și înțelepciunea adevărată (3.13-5.20). Această carte conține o paralelă remarcabilă la Predica lui Isus de pe Munte, din Matei 5-7. Iacov începe descriind, în primul capitol, trăsăturile generale ale umblării în credință. În capitolul doi și la începutul capitolului trei, tratează dreptatea socială și prezintă o discuție pe tema credinței în acțiune. Apoi compară și pune în contrast deosebirea dintre înțelepciunea lumească și cea divină și ne cere să ne îndepărtăm de rău și să ne apropiem de Dumnezeu. Iacov îi mustră deosebit de aspru pe bogați, care își strâng comori și pe cei care se încred în sine. În cele din urmă, încheie cu o încurajare pentru credincioși, să fie răbdători în suferință, rugându-se și purtându-și de grijă unul celuilalt și sprijinind credința prin părtășie.

Legături: Cartea Iacov este descrierea cea mai semnificativă a legăturii dintre credință și fapte. Atât de înrădăcinați în Legea Mozaică și în sistemul acesteia de fapte erau creștinii evrei cărora le scrie Iacov, încât petrece timp considerabil explicând adevărul dificil că nimeni nu este îndreptățit prin faptele Legii (Galateni 2.16). El le declară că și dacă își dau toate silințele să țină feluritele legi și ritualuri, acest lucru este imposibil, și încălcarea celei mai mici părți din Lege îi face vinovați de toată Legea (Iacov 2.10), pentru că Legea este o entitate, și încălcarea unei părți din aceasta înseamnă că o încalci pe toată.

Aplicație practică: Vedem în cartea Iacov o provocare pentru ucenicii credincioși ai lui Isus Hristos nu doar să vorbească despre, ci să pună în practică credința lor. Cu toate că umblarea noastră în credință în mod sigur necesită o creștere a cunoașterii despre Cuvânt, Iacov ne îndeamnă să nu ne oprim aici. Mulți creștini vor găsi că această epistolă este o provocare, de vreme ce Iacov prezintă 60 de îndatoriri în numai 108 versete. El se concentrează asupra adevărurilor din cuvintele lui Isus din Predica de pe Munte și ne motivează să acționăm în baza a ceea ce ne-a învățat.

Epistola demolează ideea că cineva poate deveni creștin și totuși să continue să trăiască în păcat, fără să prezinte roade ale neprihănirii. O astfel de „credință”, declară Iacov, este împărtășită de demoni, care „cred și se înfioară” (Iacov 2.19). Totuși, o astfel de „credință” nu poate mântui, pentru că nu este adeverită de faptele care însoțesc întotdeauna adevărata credință mântuitoare (Efeseni 2.10). Faptele bune nu sunt cauza mântuirii, ci sunt rezultatul ei.



Înapoi la pagina de început în limba Română



Cartea Iacov