Întrebare
Ce este antinomia?
Răspuns
Antinomie este un cuvânt compus din greacă format din anti, care înseamnă „împotriva sau în opoziție cu”, și nomos, care înseamnă „lege”. În filozofie, cuvântul antinomie este folosit pentru a desemna conflictul dintre două legi care se exclud reciproc sau care se opun una alteia. Când două concluzii logice, formulate cu atenție, se contrazic reciproc, rezultatul este antinomia.
Un exemplu simplu de antinomie este afirmația: „Această propoziție este falsă.” Afirmația de bază (că propoziția este falsă) este anulată de afirmația vorbitorului (că este adevărat că propoziția este falsă). Acest lucru poate părea trivial, dar, atunci când este aplicat altor probleme, antinomia capătă o semnificație mai profundă. De exemplu, afirmația „Nu există adevăr absolut” conține antinomie. Afirmația este contradictorie. A spune că un adevăr nu poate fi niciodată absolut este contrazis de faptul că vorbitorul pretinde că spune adevărul. Afirmația că nu există adevăr absolut se aplică și afirmației în sine? De aici rezultă antinomia.
Antinomia a fost folosită în mod faimos de filozoful Immanuel Kant. Kant a descris conflictul dintre gândirea rațională și percepția senzorială. El credea că gândirea empirică nu poate fi folosită pentru a dovedi adevărul rațional. Kant a stabilit patru antinomii în care o teză și o antiteză se anulează reciproc. În prima dintre antinomiile sale, Kant subliniază că timpul trebuie să fi avut un început. Infinitul este atemporalitate, iar atemporalitatea nu poate exista pe o linie temporală, și totuși iată-ne aici, mișcându-ne prin timp; prin urmare, infinitul nu există. Dar apoi Kant „dovedește” exact opusul, subliniind că, dacă timpul a avut un început, trebuie să fi existat un fel de „vid pretemporal” care a existat înainte de începutul timpului. Un vid pretemporal ar fi în mod necesar un loc atemporal, un loc care nu se schimbă niciodată. Și cum ar putea fi creat timpul dacă nimic nu se schimbă vreodată? Acest paradox aparent, împreună cu câteva altele, arată că rațiunea pură nu ne conduce întotdeauna la adevăr.
Mintea omului este limitată; intelectul nostru este failibil. Nu ne place să auzim sau să acceptăm acest lucru, dar acesta este adevărul. Așa cum a subliniat Kant, poți lua două afirmații raționale egale și evident adevărate, le poți compara între ele și le poți infirma pe amândouă. Acest lucru ar trebui să ne spună ceva. Însăși existența antinomiei spune că există lucruri în univers pe care nu avem capacitatea de a le înțelege.
Biblia prezintă umilința ca o virtute importantă (vezi Iacov 4:6). Când Dumnezeu i-a permis lui Satan să-l atace pe Iov, Iov a fost confuz. Nu vedea niciun motiv pentru care Dumnezeu ar fi permis acest lucru. Iov nu vedea imaginea de ansamblu – că Dumnezeu îi arăta lui Satan că nimic nu putea clătina credința lui Iov, pentru că Dumnezeu crease acea credință. Dar Iov nu știa asta și a ajuns la niște concluzii greșite încercând să înțeleagă ce voia Dumnezeu să facă. Cei trei prieteni ai lui erau și mai departe de adevăr. Când Dumnezeu a răspuns, nu cu un răspuns la confuzia lui Iov, ci cu o demonstrație generală a puterii și slavei Sale, Iov a spus: „Da, am vorbit, fără să le înțeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine și pe care nu le pricep.” (Iov 42:3)
Existența antinomiei ne amintește că trebuie să „[ne încredem] în Domnul din toată inima [noastră] și [să nu ne bizuim] pe înțelepciunea [noastră]” (Proverbele 3:5). Este această poruncă pentru că Dumnezeu nu vrea să ne spună adevărul? Ne ascunde El ceva? Nu, ci doar că înțelegerea noastră este limitată și afectată de cădere. De fapt, este foarte posibil ca Dumnezeu să ne dea toate informațiile pe care mintea noastră muritoare și căzută le poate înțelege. Ca ființe create, pur și simplu nu avem capacitatea de a înțelege funcționarea interioară a universului și mintea Dumnezeului care l-a creat.
Antinomia este rezultatul încercării unei ființe finite de a înțelege infinitul și eșecul acesteia. Pavel subliniază că, deoarece lumea nu-L cunoaște pe Dumnezeu prin înțelepciune, lui Dumnezeu I-a plăcut să ne dea un mesaj „nebunesc”, mesajul crucii lui Hristos (1 Corinteni 1:18-25). Evanghelia era „nebunie pentru greci”, care se bazau pe mintea rațională pentru a dobândi adevărul. Filozofii din Areopag l-au batjocorit pe Pavel când a menționat învierea (Faptele Apostolilor 17:32). Fără cunoașterea lui Isus Hristos, care este adevărul (Ioan 14:6) și înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:24), omenirea nu poate cunoaște niciodată cu adevărat adevărul.
Isus a spus: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.” (Matei 18:3-4) Copiii nu trebuie să știe tot ceea ce știu părinții lor pentru a se simți (și a fi) protejați și iubiți. Ei nu trebuie să înțeleagă toate detaliile legii fiscale pentru a ști că tatăl lor va avea grijă de ei și le va pune mâncare pe masă. Acesta este genul de smerenie și încredere pe care credincioșii le au față de Tatăl nostru Ceresc.
English
Ce este antinomia?
