Întrebare
Ce este antiintelectualismul? Este creștinismul antiintelectual?
Răspuns
Termenul „antiintelectual” a fost popularizat de istoricul Richard Hofstadter în anii 1960. De atunci, conceptul a fost aplicat pe scară largă, adesea depășind cu mult sensul său inițial. A descrie ceva ca fiind „antiintelectual” are întotdeauna o conotație negativă. Acest lucru face ca utilizarea greșită a termenului să fie și mai confuză. Toți oamenii, indiferent de convingerile lor spirituale și politice, pot adopta o atitudine antiintelectualistă. Cu toate acestea, nici Biblia, nici creștinismul nu încurajează o viziune antiintelectualistă.
Sensul original al termenului „antiintelectual” dat de Hofstadter nu avea nimic de-a face cu presupunerea că o persoană era proastă sau, în general, needucată. Mai degrabă, antiintelectualismul denota convingerea că bunul simț și experiența personală erau mai fiabile decât teoria academică sau expertiza. În cartea sa din 1963, Anti-Intellectualism in American Life, el a asociat acest termen cu
resentimentul și suspiciunea față de viața intelectuală și față de cei care sunt considerați a o reprezenta; și o înclinație constantă de a minimiza valoarea acestei vieți (Vintage Books, p. 7).
Opiniile politice personale ale lui Hofstadter erau evidente în exemplele sale, dar teoria este încă utilă. Pentru ca o atitudine să fie cu adevărat antiintelectuală, ea trebuie să respingă categoric educația sau expertiza. Sau o persoană trebuie să le respingă ca fiind irelevante în raport cu propria sa experiență. A pune la îndoială concluziile sau aplicațiile nu este antiintelectual. Nici scepticismul prudent față de idei și informații nu este. În esență, antiintelectualismul implică faptul că mediul academic este, în cel mai bun caz, inutil și, în cel mai rău caz, o încercare periculoasă de a acapara puterea. Adesea, acesta se transformă într-o neîncredere față de educație, deoarece astfel de cunoștințe se opun unei idei preferate.
Scriptura aplaudă educația și cunoașterea (Proverbele 18:15) și îi laudă pe cei care caută înțelepciunea (2 Cronici 1:10-12). Ea încurajează scepticismul prudent (1 Ioan 4:1), gândirea atentă (Ioan 7:24) și verificarea faptelor (Faptele Apostolilor 17:11). Evanghelizarea lui Pavel a fost respinsă, fiind considerat prea educat pentru binele său (Faptele Apostolilor 26:24). Primele rânduri ale cărții Proverbele resping direct antiintelectualismul:
Pentru cunoașterea înțelepciunii și învățăturii, pentru înțelegerea cuvintelor minții; pentru căpătarea învățăturilor de bun simț, de dreptate, de judecată și de nepărtinire; ca să dea celor neîncercați agerime de minte, tânărului cunoștință și chibzuință – să asculte însă și înțeleptul, și își va mări știința, și cel priceput, și va căpăta iscusință – pentru prinderea înțelesului unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înțelesul cuvintelor înțelepților și al cuvintelor lor cu tâlc. Frica Domnului este începutul științei; dar nebunii nesocotesc înțelepciunea și învățătura. (Proverbele 1:2-7)
În același timp, Scriptura ne avertizează împotriva abordării „pseudo-intelectuale”. Această mentalitate se bazează pe gândirea înșelătoare (Coloseni 2:8) sau pe încăpățânare (Ioan 5:39-40). Nici Scriptura nu susține încrederea în experți și academicieni doar pentru că sunt bine educați. Este posibil să le acordăm o încredere nejustificată celor care ne spun ceea ce vrem să auzim (2 Timotei 4:3; Proverbele 18:17). Este deosebit de periculos să acceptăm sfaturi spirituale de la cei care nu au nicio relație cu Hristos (1 Corinteni 2:14).
Antiintelectualismul poate fi aplicat pentru a apăra orice punct de vedere. Este suficient să se insiste că perspectiva personală este „evident” mai corectă decât cea academică sau teoretică. De exemplu, o persoană poate crede că soarele orbitează în jurul pământului: nu simte că pământul se învârte și vede soarele „răsărind” și „apărând”. Când datele empirice care arată că pământul orbitează în jurul soarelui sunt ignorate pentru că „oricine poate spune că nu este adevărat”, atunci s-a trecut linia către antiintelectualism.
Desigur, acuzația de „antiintelectualism” este adesea folosită împotriva oricui nu acceptă imediat o concluzie. Acest tip de insultă este nedrept, deoarece chiar și experții trebuie să folosească raționamente bune și dovezi solide. Academia poate, de fapt, să detașeze o persoană de aplicațiile practice. Un expert în subiectul A nu este automat o autoritate în domeniile B, C, D și așa mai departe. „Pentru că așa am spus eu” nu este o justificare validă pentru a accepta ideea unui academician. Este posibil ca un „expert” să greșească sau să promoveze o aplicare nerezonabilă a faptelor sale. De asemenea, este posibil ca oamenii să apere o idee preferată pe care ei înșiși nu o înțeleg pe deplin; astfel de persoane ar putea pur și simplu să îi respingă pe cei care nu sunt de acord cu ei ca fiind needucați.
În felul său, antiintelectualismul urmează o formă de logică. Când ceva pare evident – fie din cauza perspectivei personale, a culturii sau a tradiției – motivele pentru a schimba această opinie pot fi obscure. Poate fi necesară o cunoaștere specializată pentru a înțelege exact de ce ideea inițială este falsă. Dar dacă ceva pare evident, iar contraargumentul nu are sens, argumentul nu va fi convingător. Ceea ce este necesar, atunci, este încrederea în „expert”, și aici apare cel mai adesea problema. Faptul că încrederea sau neîncrederea este justificată este, în sine, ceea ce separă antiintelectualismul, scepticismul rezonabil și credința oarbă în mediul academic.
Politica este o sursă bogată de exemple de antiintelectualism. Politica, prin natura sa, caută aprobarea cât mai multor oameni posibil – în mare parte persoane care nu sunt din mediul academic și nu sunt experți. Un politician cinic găsește în acest lucru un teren fertil pentru tactici antiintelectuale. Oamenii de orice orientare politică sunt presați să lase deoparte rațiunea, dovezile sau expertiza calificată în favoarea sentimentelor, a preferințelor, a tradiției, a tribalismului sau a altor preocupări.
Ca o notă finală, atitudinea antiintelectuală este uneori ridiculizată prin referirea la oameni ca „filisteni”. Acest lucru are doar o legătură obscură cu grupul de oameni menționat în Biblie. Biblia nu îi descrie pe filisteni ca fiind needucați, ci ca dușmani ai poporului lui Dumnezeu, israeliții. De-a lungul anilor, cuvântul filistean a căpătat sensul de „persoană deficitară din punct de vedere cultural” sau „dușman al intelectualismului”.
English
Ce este antiintelectualismul? Este creștinismul antiintelectual?
