Întrebare
Când este potrivit ca creștinii să fie de acord să nu fie de acord?
Răspuns
Biblia oferă îndrumări clare cu privire la momentele în care este potrivit ca creștinii să fie de acord să nu fie de acord și când trebuie să pună capăt părtășiei. Dumnezeu îi cheamă pe credincioșii în Hristos să evite dezacordurile ori de câte ori este posibil în cadrul bisericii, al familiei și al relațiilor de zi cu zi (Romani 12:18; Evrei 12:14).
Conceptul de „a fi de acord să nu fim de acord” implică înțelegerea faptului că niciuna dintre părți nu va schimba părerea celeilalte, astfel încât subiectul este abandonat. Conform Concise Oxford English Dictionary, a fi de acord să nu fim de acord înseamnă „a înceta în mod amiabil să ne certăm, deoarece nu se va ajunge niciodată la un acord” (Soanes, C. și Stevenson, A., eds, Oxford University Press, 2004). Când două persoane spun „Să fim de acord să nu fim de acord”, există de obicei o toleranță reciprocă implicită și o dorință de pace. Scriptura laudă împăcarea: „Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (Iacov 3:18; vezi și Matei 5:9; Proverbele 12:20; Romani 14:19).
În majoritatea cazurilor, creștinii sunt îndemnați să mențină unitatea și să evite efectele dăunătoare ale diviziunii. Apostolul Pavel a scris bisericii divizate din Corint: „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți, în chip desăvârșit, într-un gând și o simțire.” (1 Corinteni 1:10; vezi și Filipeni 2:2-3; 4:2; 2 Timotei 2:14; 2:23; Proverbele 17:14; 20:3; 1 Petru 3:8). Unitatea nu implică uniformitate totală. Nu trebuie să fim de acord în toate privințele, dar ar trebui să căutăm să trăim în armonie și pace cu ceilalți credincioși. Unitatea noastră ne leagă ca o comunitate de credincioși, întărind relațiile dintre noi și consolidând călătoria noastră individuală în credință.
Uneori, când credincioșii sunt de acord să nu fie de acord, părtășia poate continua; alteori, este necesară o despărțire amiabilă. În Faptele Apostolilor 15:36-40, o neînțelegere între Pavel și Barnaba a provocat o separare temporară, dar mai târziu ei și-au împăcat diferențele (vezi 1 Corinteni 9:6; 2 Timotei 4:11).
Oricât de neplăcută ar fi situația, uneori dezacordurile dintre membrii familiei nu pot fi evitate. Cu toate acestea, ar trebui să facem tot posibilul să acceptăm diferențele celorlalți, să încetăm să ne certăm și să le oferim iertare și iubire (Romani 14:1; 15:5; 2 Corinteni 13:11; Coloseni 3:13-15).
Păcatul este motivul principal al dezacordurilor din Biserică (Proverbele 6:12-14; 17:19; Galateni 5:19-20; Iacov 3:16). Mândria noastră ne determină adesea să ne provocăm unii pe alții (Galateni 5:26). Când cineva nu este de acord cu opinia noastră, avem trei opțiuni: 1) putem încerca cu încăpățânare să ne impunem punctul de vedere, 2) putem accepta punctul de vedere al celeilalte persoane sau 3) putem fi de acord să nu fim de acord.
Este acceptabil, chiar de preferat, ca creștinii să fie de acord să nu fie de acord și să continue să trăiască în părtășie pașnică cu privire la subiecte și doctrine de importanță relativ minoră. De exemplu, nu merită să ne certăm cu privire la cât de des luăm împărtășania sau la opiniile noastre specifice despre calendarul vremurilor sfârșitului. Și mai puțin importante sunt chestiuni precum culoarea covorului sau gustările servite la biserica copiilor – și totuși, chiar și aceste lucruri pot provoca diviziune dacă nu suntem atenți. După cum s-a spus: „Principalul lucru este să păstrăm principalul lucru principal.” (Covey, S., Merrill, A. R. și Merrill, R., First Things First, Simon and Schuster, 1995, p. 75) Dacă putem fi de acord asupra „lucrurilor principale” – doctrinele esențiale ale creștinismului –, atunci putem fi de acord să nu fim de acord asupra restului.
Pavel îi avertizează pe creștini să nu se implice în certuri mărunte, mai ales în chestiuni spirituale: „Adu-le aminte de aceste lucruri și roagă-i fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Ferește-te de întrebările nebune și nefolositoare, căci știi că dau naștere la certuri.” (2 Timotei 2:14, 23) Pavel îi spune pastorului Tit: „Dar de întrebările nebune, de înșirările de neamuri, de certuri și ciorovăieli privitoare la Lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și zadarnice.” (Tit 3:9) Însă vine un moment în care trebuie să ne separăm: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci știm că un astfel de om este un stricat și păcătuiește, de la sine fiind osândit. ” (Tit 3:10-11)
În cazurile de păcat sau imoralitate flagrantă și intenționată în Biserică, credincioșii nu sunt chemați să fie de acord să nu fie de acord. În schimb, pentru a proteja Trupul lui Hristos și a-l restaura pe păcătos la o relație corectă cu Dumnezeu, Scriptura îi învață pe credincioși să inițieze pași de restaurare, așa cum este descris în Matei 18:15-20. Când disciplina bisericească este necesară, aceasta poate duce uneori la necesitatea de a pune capăt părtășiei. Pavel a abordat o astfel de situație în Corint, când un membru al bisericii trăia în păcat cu mama sa vitregă (vezi 1 Corinteni 5:1-13). Unii din congregație se lăudau de fapt cu această situație, iar toleranța față de păcat se răspândea în toată biserica. Pavel le-a poruncit credincioșilor să se pocăiască și să ia măsuri corective, îndepărtându-l în mod oficial pe acel om din părtășia bisericii.
Erezia în Biserică este o altă situație în care credincioșii ar trebui să întrerupă părtășia. Nu se poate „fi de acord să nu fii de acord” cu ereticii. Cei care propagă învățături false sau care neagă credința trebuie îndepărtați din Biserică. Dacă acest lucru nu se poate întâmpla, cei care apără adevărul ar trebui să plece (Romani 16:17-18; Tit 3:10; 2 Ioan 1:9-10).
English
Când este potrivit ca creștinii să fie de acord să nu fie de acord?
