Întrebare
Ce este neoplatonismul?
Răspuns
Neoplatonismul este un termen modern folosit pentru a descrie o anumită linie a filozofiei grecești, care a fost predominantă în secolele al III-lea până în al VI-lea. Prin intermediul filozofilor precum Plotin, Porfirie și Proclus, ideile generale ale lui Platon au fost aplicate în efortul de a răspunde la puterea și succesul creștinismului. Neoplatonismul conține elemente similare gnosticismului, deși majoritatea scriitorilor neoplatonici au respins abordarea gnostică.
Ideea centrală a neoplatonismului este cea a unei ierarhii de „emanații”, care sunt oarecum asemănătoare cu umbre mentale sau reflecții metafizice. Fiecare strat de emanații reprezintă un pas mai departe de substanța fundamentală a realității. În acest fel, neoplatonismul ar fi considerat o formă de idealism filozofic, susținând că existența este definită de gândire și intelect, nu de materie.
Conform gândirii neoplatonice, secvența de emanații începe cu „Unul”, sursa supremă a tuturor celorlalte lucruri. Această sursă este atât de fundamentală, încât se află „dincolo” de ființă și nu poate fi numită în mod corespunzător cu niciun nume și nu poate fi asociată cu nicio personalitate sau minte. Conform neoplatonismului, „Unul” emană o singură ființă: Intelectul pur, care este identic în imagine cu Unul, dar nu este aceeași entitate. Această realitate emanată, numită și nous, este entitatea din neoplatonism care se apropie cel mai mult de Dumnezeul biblic. Intelectul — nous — este standardul și sursa tuturor lucrurilor materiale.
Neoplatonismul continuă acest lanț de emanare cu „sufletul lumii”, care este energia sau forța spirituală colectivă din spatele întregii materii și în special a ființelor vii. Acest lucru este similar cu conceptele orientale precum Chi sau Qi și este legat de filozofiile panteiste precum cele ale lui Spinoza. După sufletul lumii vine lumea materială. Materia, conform acestei abordări, nu este nici bună, nici rea în sine.
Ființele umane, conform neoplatonismului, sunt în ultimă instanță emanații ale Unului sau „Sursă”, și aici se întoarce forța noastră vitală după moarte. Acest lucru implică atât faptul că sufletele preexistă vieții pe pământ, într-un anumit sens, cât și faptul că vor experimenta un fel de viață după moarte. În neoplatonism, aceasta este o formă de reîncarnare. Sufletele care au trăit în mai mare armonie cu sufletul lumii se vor întoarce la un nivel superior al emanației; cele care nu au făcut acest lucru vor coborî înapoi în material. Sufletele suficient de armonizate se contopesc complet cu Unul și nu se mai reîncarnează.
De-a lungul timpului, neoplatonicii au adăugat un nivel substanțial de detalii acestei secvențe, incluzând un număr mare de ființe spirituale intermediare.
Neoplatonismul este fals în sensul că nu este în acord cu adevărul revelat în Scriptură. Potrivit neoplatonistului, sursa ultimă a realității nu este Dumnezeu, ci o forță necunoscută, impersonală; Scriptura spune că Dumnezeu este originea a tot ceea ce există (Geneza 1:1; Ioan 1:3). Ideea sufletelor preexistente, chiar și în sensul neoplatonic, este contrară descrierii biblice a creației noastre (Zaharia 12:1). Ideea reîncarnării sau a reabsorbției într-o sursă supremă este, de asemenea, incompatibilă cu explicația Scripturii despre ceea ce se întâmplă după moartea unei persoane (Evrei 9:27).
Neoplatonismul are multe similitudini cu gnosticismul, dar prezintă câteva diferențe esențiale. Cele mai importante dintre acestea se referă la Demiurg și la rolul lumii materiale. Conform gnosticismului, Demiurgul – partea semi-personală a realității responsabilă de creație – este imperfect și, prin urmare, toate lucrurile materiale sunt în mod inerent rele. Neoplatonismul respinge această idee, susținând că lucrurile corporale sunt neutre din punct de vedere moral, nici bune, nici rele în sine. Neoplatonismul are, de asemenea, o părere mult mai bună despre acest Demiurg decât gnosticismul. Scriitori neoplatonici precum Plotinus au condamnat direct filozofia gnostică.
Neoplatonismul a avut un impact asupra istoriei și filozofiei creștine, deși indirect. Printre cele mai mari minți ale bisericii creștine din perioada timpurie s-a numărat Augustin, care s-a convertit la creștinism din maniheism. După ce a respins maniheismul, Augustin a adoptat multe idei neoplatonice, care contracarau dualismul și gnosticismul credinței sale anterioare. În cele din urmă, Augustin s-a îndepărtat complet de credințele neoplatonice, îmbrățișând pe deplin ideile creștine. Nu este de mirare însă că scrierile sale păstrau încă o „notă” de neoplatonism. Utilizarea termenilor și ideilor filozofice grecești pentru a exprima credințele creștine a continuat în opera filozofilor ulteriori, precum Toma d'Aquino.
English
Ce este neoplatonismul?
