Întrebare
Dumnezeu provoacă suferință?
Răspuns
Suferința umană există pentru că există păcatul. Când Adam și Eva au ignorat porunca lui Dumnezeu și au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, "li s-au deschis ochii la amândoi" (Geneza 3:7) și moartea, împreună cu toată suferința pe care o implică realitatea morții, au venit în lume (Geneza 2:16-17). Rezultatele păcatului sunt explicate în Geneza 3:14-19. Păcatul a afectat relația omenirii cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu animalele. Chiar și pământul a fost blestemat (a se vedea și Romani 8:20-21). Păcatul avea să ducă în mod specific la sporirea durerii în timpul nașterii copiilor, la munca grea și la conflicte în relațiile umane. În cele din urmă, păcatul va duce la moartea fizică. În termeni mai generali, păcatul a deschis ușa pentru tot felul de suferințe în întreaga creație.
Deoarece Dumnezeu este "Cauza primară", El este responsabil pentru faptul că suferința poate exista. Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva știind că vor păcătui. El cunoștea suferința care va exista în lume ca rezultat. Cu toate acestea, El a făcut posibilă și răscumpărarea. Planul suprem al lui Dumnezeu a fost ca Fiul lui Dumnezeu (Isus Hristos) să ia trup omenesc, să trăiască o viață omenească cu toată suferința unei lumi căzute, să fie răstignit, deși nu a păcătuit, și să revină la viață, învingând păcatul și moartea. Toți cei care își pun credința în Isus vor fi salvați. Darul harului lui Dumnezeu pentru noi L-a costat foarte mult. Dumnezeu cunoaște plenitudinea suferinței umane în moduri pe care noi nu le cunoaștem. Și totuși, El cunoaște, de asemenea, plinătatea bucuriei pe care o aduce răscumpărarea. Dumnezeu permite cu siguranță suferința; în cele din urmă, El face acest lucru pentru scopurile Sale bune (Romani 1:18-32; 8:18-39).
Dumnezeu este bun și tot ceea ce face El este bun (1 Ioan 1:5). Dumnezeu nu poate fi niciodată autorul răului (Iacov 1:13-17). Suferința este un rezultat direct al păcatului dezlănțuit. Păcatul omenirii a deschis ușa pentru domnia limitată a lui Satan ca dumnezeu al acestui veac (2 Corinteni 4:4). Suferim din cauza propriilor noastre păcate, a păcatelor altor oameni și a faptului general că trăim într-o lume căzută. Adesea, Dumnezeu permite ca consecințele naturale ale păcatului să se desfășoare.
Este adevărat că, uneori, Dumnezeu Își asumă un merit mai direct pentru suferință. Uneori, Dumnezeu provoacă suferință ca o judecată împotriva celor răi sau ca un apel către cei răi să se pocăiască, cum ar fi urgiile din Egipt sau judecățile de la sfârșitul lumii descrise în Apocalipsa. Îl vedem pe Dumnezeu impunând consecințe asupra Israelului pentru neascultarea lor - consecințe pe care le-am numi "suferință" (Deuteronomul 28; 1 Regi 17:1; 1 Cronici 9:1). Îl vedem pe Dumnezeu în mod mai pasiv "provocând" suferință prin abandonarea oamenilor în păcatele lor (Romani 1:18-32). Dar știm că Dumnezeu nu are nicio plăcere de moartea celor răi; El ar prefera mult mai mult ca aceștia "să se întoarcă și să trăiască" (Ezechiel 18:32; cf. 33:11). În 2 Petru 3:9 citim: "Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință." Dumnezeu nu provoacă suferință din plăcere sadică, ci din dorința de a-i atrage pe oameni la Sine. Atunci când oamenii refuză să se pocăiască, suferința servește ca parte a pedepsei cuvenite pentru păcat (Romani 6:23).
De asemenea, Dumnezeu folosește suferința pentru a-Și instrui copiii și pentru a le rafina sau testa credința (Iacov 1:2-4; 1 Petru 1:6-9; Evrei 12:7-11). Desigur, "orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii" (Evrei 12:11). Fie că Dumnezeu provoacă în mod intenționat o dificultate în viața noastră, fie că o permite, El o folosește pentru creșterea și binele nostru (Romani 8:28-30). Putem și trebuie să ne examinăm viața și să Îi cerem lui Dumnezeu să ne dezvăluie orice tendințe păcătoase de care ne scapă. Dacă este necesar, ar trebui să ne pocăim și să căutăm să dăm acele păcate la moarte. Darea la moarte a tendințelor noastre păcătoase se simte în general ca o suferință, dar are ca rezultat viața (Ioan 15:10-11; Galateni 5:13-26; Coloseni 3:5-14). Chiar dacă nu există niciun păcat asociat cu suferința noastră, Dumnezeu o poate folosi în viața noastră pentru a ne apropia de El și pentru a ne aprofunda credința. Indiferent de motivul suferinței noastre, Îi putem aduce lui Dumnezeu durerile și luptele noastre, știind că El are grijă de noi și va merge alături de noi în mijlocul suferinței (1 Petru 5:7; Psalmul 43).
Un alt aspect al suferinței este războiul spiritual. Dumnezeu le permite lui Satan și demonilor săi o anumită mână liberă, așa cum vedem în cazul lui Iov. În Efeseni 6 citim despre armura spirituală cu care ne-a echipat Dumnezeu, astfel încât să putem rezista ferm atacurilor Diavolului. 1 Petru 5:6-11 ne încurajează să ne aruncăm neliniștile asupra lui Dumnezeu, să ne împotrivim lui Satan, să recunoaștem că și alții suferă la fel și să avem încredere că "Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți" (1 Petru 5:10).
Și noi suferim uneori de persecuție (Matei 5:11-12; 2 Timotei 3:12). Isus le-a spus ucenicilor Săi: " V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea." (Ioan 16:33) la fel ca în cazul oricărei suferințe, atunci când greutățile noastre sunt rezultatul persecuției, răspunsul nostru este să ne întoarcem la Dumnezeu, deoarece numai El ne poate susține.
Trebuie remarcat faptul că, uneori, sursa și scopul suferinței nu ne sunt imediat evidente. Uneori, greutățile pot părea prea mari sau ne întrebăm de ce permite Dumnezeu ca o anumită persoană să sufere atât de mult fără să aibă vreo vină. Isus a oferit o întrezărire a unui răspuns atunci când ucenicii Săi au vrut să știe de ce un om s-a născut orb (Ioan 9:1-12). Ei s-au grăbit să ajungă la concluzia că păcatul cuiva trebuie să fi cauzat acest lucru. "Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.»" (Ioan 9:3) Acest lucru ne spune că, în parte, Dumnezeu permite sau chiar provoacă suferința umană, pentru a aduce un bine mai mare. Uneori, este nevoie de suferință pentru a ne lărgi viziunea despre Dumnezeu. Pavel a vorbit despre faptul că i s-a dat un "ghimpe" în carne pentru a-l ajuta să nu devină îngâmfat. L-a implorat pe Dumnezeu să i-l îndepărteze, dar Dumnezeu i-a spus: "Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită." (2 Corinteni 12:9) Pavel a spus: "Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine." (2 Corinteni 12:9)
Un considerent suplimentar în întrebarea dacă Dumnezeu provoacă suferință este suveranitatea lui Dumnezeu și liberul arbitru uman. Știm că Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor. De asemenea, știm că alegerile umane au un impact semnificativ în lume. Știm că Dumnezeu nu poate fi autorul răului de niciun fel. Așadar, atunci când Dumnezeu "cauzează" suferință, orchestrează El pur și simplu rezultatele răului natural pentru a lucra pentru scopurile Sale bune? E oare posibil ca tot ceea ce considerăm a fi "suferință" să nu fie antitetic binelui?
Suferința, indiferent de cauza ei sau de tipul ei precis, nu este o experiență pe care oricine ar alege-o. Dar cu cât Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și Îi vedem caracterul, cu atât mai mult înțelegem cum El poate lua chiar și greutățile suferinței și le poate folosi pentru scopurile Sale. Nu numai asta, dar putem vorbi sincer cu Dumnezeu despre luptele și chiar îndoielile noastre. Evrei 4:15-16 spune: "Căci n-avem un Mare Preot [Isus] care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie." De asemenea, putem și trebuie să împărtășim luptele noastre cu alții, fiind dispuși să plângem împreună și să ne ridicăm unii pe alții în dragoste (Ioan 13:34-45; Romani 12:9-16; 2 Corinteni 1:3-7; Galateni 6:2, 7-10; Evrei 10:19-25). Pavel a încurajat: "De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice." (2 Corinteni 4:16-18)
Domnul Dumnezeu cel Atotputernic este suveran. Aceasta înseamnă că, indiferent de cât de multă suferință îndurăm, El nu a renunțat la controlul asupra creației Sale. Dacă ar fi neputincios să oprească suferința, nu ar fi Dumnezeu. Dacă ar instiga la rău, nu ar fi bun. Dar atunci când un Dumnezeu bun și suveran îi face pe oameni să sufere, este pentru beneficiul lor etern și pentru gloria Sa eternă (1 Petru 5:10). Cei care Îl cunosc pot trăi cu încrederea că, indiferent cât de dificilă este călătoria, în momentul în care Îl vom vedea față în față, ochii ni se vor deschide și vom exclama: "Acum înțeleg de ce am trecut prin asta! Într-adevăr! Îți mulțumesc, Tată. A fost singurul lucru corect de făcut!"
English
Dumnezeu provoacă suferință?
