Întrebare
Care sunt cele cinci căi ale lui Toma de Aquino?
Răspuns
Cele cinci căi ale lui Toma de Aquino sunt principalele argumente raționale folosite de Aquino pentru a apăra existența Dumnezeului creștin. Deși cele cinci căi sunt menționate frecvent în discuțiile despre istorie și filozofie, ele sunt ușor de înțeles greșit. Criticii au complicat excesiv, au simplificat excesiv sau pur și simplu au interpretat greșit ceea ce Aquino a intenționat cu aceste afirmații. Adevărata sa intenție era de a demonstra un argument general, obiectiv și rațional pentru existența lui Dumnezeu, folosind observații disponibile în mod obișnuit.
O greșeală frecventă este să se presupună că Toma dorea ca cele Cinci Căi să fie un argument complet și incontestabil pentru existența lui Dumnezeu. În realitate, el le considera doar un început, o modalitate de a susține existența lui Dumnezeu pentru cei care se interesau doar de argumente bazate pe rațiune și observație. Ca atare, cele Cinci Căi sunt mai bine privite ca o introducere în ideea existenței lui Dumnezeu, nu ca suma întregii teologii creștine.
Pe de altă parte, unii critici ai Celor Cinci Căi le simplifică excesiv. Acest lucru este adesea combinat cu interpretări eronate. Opera lui Toma de Aquino a fost finalizată în secolul al XIII-lea, astfel încât terminologia pe care o folosește este ușor diferită de limbajul modern. De exemplu, Toma de Aquino folosea cuvântul „mișcare” în sensul de „schimbare”, nu de deplasare fizică. Interpretarea celor Cinci Căi necesită o analiză atentă a intenției reale a lui Toma de Aquino atunci când a prezentat argumentele. Interpretarea afirmațiilor într-un mod prea simplist sau fără a înțelege celelalte afirmații filozofice ale lui Toma de Aquino este o abordare nedreaptă și înșelătoare.
Există multe stiluri diferite de prezentare a celor Cinci Căi ale lui Toma de Aquino. Simplitatea lor (relativă) poate fi înșelătoare; oricare dintre aceste cinci afirmații poate fi analizată, nuanțată și dezbătută la nesfârșit. În scopul discuției, afirmațiile principale pot fi rezumate după cum urmează:
I. Argumentul schimbării („mișcarea”)
Schimbarea este imediat evidentă în univers, în sensul că lucrurile trec de la o stare „potențială” la o stare „reală”. Dar acest potențial este pentru ceva care încă nu există și, prin urmare, necesită altceva pentru a-l actualiza. Orice ar actualiza acest lucru, la rândul său, ar trebui să fie actualizat de altceva. Din punct de vedere logic, acest lanț de schimbări nu poate fi infinit de lung, altfel nimic nu s-ar fi schimbat vreodată. Prin urmare, trebuie să existe ceva neschimbat și neschimbător care să actualizeze toate celelalte schimbări. Acest principiu nu are legătură cu timpul sau cu o succesiune de evenimente. Mai degrabă, el subliniază necesitatea de a avea ceva capabil să provoace schimbările pe care le observăm: Dumnezeu, Mișcătorul nemișcat.
Cu alte cuvinte, primul dintre argumentele lui Toma de Aquino pentru existența lui Dumnezeu subliniază că toate schimbările sunt rezultatul unei alte schimbări. Dar acest lanț de schimbări nu poate fi infinit, așa că trebuie să existe ceva neschimbat (nemisibil) (un Mișcător nemișcat) care este în ultimă instanță responsabil pentru toate celelalte schimbări (mișcare).
II. Argumentul cauzalității
Cauza și efectul sunt evidente în univers. Tot ceea ce se întâmplă este cauzat de altceva. Toate evenimentele depind de un alt eveniment sau lucru pentru a se produce. Un lucru nu poate fi cauza lui însuși, altfel nu ar fi existat niciodată. Din punct de vedere logic, acest lanț de cauzalitate nu poate fi infinit de lung, altfel nimic nu ar fi existat vreodată. Prin urmare, trebuie să existe un lucru ne-cauzat care provoacă toate celelalte lucruri. Acest argument nu are legătură cu timpul sau cu o succesiune de evenimente. Mai degrabă, el ia în considerare faptul că toate lucrurile depind de altceva pentru a exista.
Cu alte cuvinte, a doua modalitate a lui Toma de Aquino de a demonstra existența lui Dumnezeu se bazează pe faptul că toate efectele sunt cauzate de un alt eveniment, care la rândul său este efectul unei alte cauze. Dar acest lanț cauzal nu poate fi infinit de lung, deci trebuie să existe o cauză necondiționată: Dumnezeu, Prima Cauză.
III. Argumentul contingenței
Nimic din ceea ce observăm în univers nu este necesar; nimic nu trebuie să existe, în sine și prin sine. Adesea observăm lucruri care încetează să existe, căzând victime morții, distrugerii sau degradării. În cele din urmă, toate lucrurile care nu sunt necesare încetează să mai existe. Dar, dacă ar fi posibil ca totul să înceteze să existe și dacă ar fi existat o cantitate infinită de timp în trecut, atunci toate lucrurile ar fi încetat deja să existe. Nu ar mai rămâne nimic. Faptul că există ceva, chiar și acum, înseamnă că trebuie să existe un lucru care nu poate înceta să existe, un lucru care trebuie să existe în mod necesar. Trebuie să existe un lucru care nu este contingent, adică a cărui existență nu depinde de nimic altceva. Acest lucru trebuie să existe.
Cu alte cuvinte, al treilea argument sau mod al lui Toma de Aquino de a dovedi existența lui Dumnezeu este că, dacă totul ar fi impermanent, în cele din urmă totul ar înceta să mai existe. Prin urmare, trebuie să existe cel puțin un lucru care trebuie să existe în mod necesar (un lucru necontingent): Dumnezeu, Ființa Necesară.
IV. Argumentul perfecțiunii
Fiecare trăsătură pe care o vedem, în fiecare obiect, este comparată cu un anumit standard: sănătate, moralitate, forță și așa mai departe. Faptul că vedem instinctiv grade în aceste domenii implică existența unui standard suprem în raport cu care să judecăm acea proprietate. Și toate proprietățile comparative împărtășesc un sens comun al „perfecțiunii”. Aceasta înseamnă că trebuie să existe un standard suprem al „perfecțiunii” în raport cu care să judecăm toate celelalte proprietăți; acele obiecte nu pot fi sursa sau definiția acelei proprietăți în sine.
Cu alte cuvinte, al patrulea argument al lui Toma de Aquino în favoarea existenței lui Dumnezeu subliniază că, pentru a vorbi despre „bunătate” sau „putere”, trebuie să avem un standard absolut în raport cu care să judecăm acești termeni; trebuie să existe un alt lucru din care aceștia derivă în ultimă instanță această caracteristică: Dumnezeu, Standardul Suprem.
V. Argumentul scopului
Multe lucruri din univers „se îndreaptă” către un scop anume, nu către rezultate aleatorii. Magneții „se îndreaptă” către metal sau își aliniază polii. Semințele „se îndreaptă” către a deveni plante adulte, nu animale. Această regularitate, spre deosebire de aleatoriu, este un semn al scopului – al intenției sau al inteligenței. Cu toate acestea, magneții, semințele și altele asemenea nu au inteligență proprie. Prin urmare, „impulsul” lor trebuie să fie rezultatul unei inteligențe externe care le stabilește, fixează sau proiectează comportamentul. Într-un fel sau altul, toate scopurile și funcțiile trebuie să își aibă originea într-o entitate inteligentă.
Cu alte cuvinte, a cincea cale a lui Toma de Aquino de a demonstra existența lui Dumnezeu implică faptul că materia și energia inanimate nu manifestă inteligență sau scop. Când vedem ceva neinteligent care pare să aibă un scop specific sau care îndeplinește un rol intenționat, trebuie să presupunem că acel lucru a primit acel scop de la o altă inteligență. În cele din urmă, acest lucru ne conduce la Dumnezeu, Marele Creator.
Cele cinci căi astăzi
După cum putem vedea, există similitudini puternice între cele cinci căi ale lui Toma de Aquino și multe alte argumente comune pentru existența lui Dumnezeu. Cu toate acestea, există diferențe de care trebuie să ținem cont.
Primele trei argumente ale lui Toma de Aquino au o temă comună, și anume: cauzalitatea, logica și așa mai departe conduc la o inferență a existenței unei zeități. Cel mai frecvent utilizat dintre acestea în lumea modernă este strâns legat de al doilea argument, cauzalitatea, și este de obicei denumit simplu argumentul cosmologic.
Fundamental, al patrulea argument este aproape identic cu argumentul ontologic prezentat de Anselm. Toma de Aquino a văzut însă o diferență, deoarece el s-a concentrat pe sursa existenței unui lucru. Adică, Toma de Aquino susținea că bunătatea sau puterea unui obiect finit poate proveni numai dintr-o altă sursă mai mare. Argumentul ontologic al lui Anselm, din punct de vedere tehnic, se concentrează mai mult pe conceptul generic de „perfecțiune”. Cu toate acestea, nu este neobișnuit ca a patra cale a lui Toma de Aquino să fie aproximată ca argument ontologic.
Al cincilea argument, cunoscut și sub numele de argumentul teleologic al lui Aquino, este similar cu argumentul modern al designului inteligent. Cu toate acestea, argumentul lui Aquino presupune că componentele individuale au o formă de impuls sau inițiativă în sine. Proiectarea inteligentă, pe de altă parte, presupune că componentele individuale (de exemplu, atomii sau energia) nu au un scop sau o funcție particulară în afara unei intervenții inteligente. Această distincție este trivială pentru majoritatea scopurilor de astăzi. Cu toate acestea, strict vorbind, a cincea cale a lui Toma de Aquino nu este aceeași cu proiectarea inteligentă modernă.
Cercetătorii continuă să dezbată validitatea celor cinci căi ale lui Toma de Aquino. Indiferent de cât de utile sunt considerate acestea în contextul modern, importanța lor în domeniul teologiei și al filozofiei nu poate fi subestimată. Atunci când sunt înțelese corect ca „bază” a unei apărări raționale a existenței lui Dumnezeu, ele sunt instrumente utile.
English
Care sunt cele cinci căi ale lui Toma de Aquino?
