Întrebare
Ar trebui un creștin să fie călugăr?
Răspuns
Deși tradiția monahală a fost parțial inspirată de personaje biblice precum Ilie, Ioan Botezătorul și chiar Isus Însuși (în timpul celor 40 de zile petrecute în pustiu), monahismul nu este o practică promovată sau chiar menționată în Biblie. Călugării și călugărițele urmează tradiții create de om care nu sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu.
Fariseii prescriau multe reguli făcute de om pentru alții. Într-un fel, Legea mozaică devenise mântuire pentru farisei, mai degrabă decât un instrument prin care Dumnezeu ne arată nevoia noastră de un Mântuitor (vezi Romani 3:20). Isus a venit să împlinească Legea (Matei 5:17); deoarece nimeni nu se poate ridica la standardul de neprihănire al lui Dumnezeu, ispășirea păcatului de către Hristos și locuirea Duhului Său în cel credincios sunt singura modalitate prin care păcătoșii pot veni înaintea lui Dumnezeu și pot fi făcuți neprihăniți (Efeseni 2:8-10; 1 Ioan 5:11-13). La fel cum fariseii au ocolit acest adevăr prin numeroasele lor reguli, la fel și monahismul poate aluneca periculos spre o îndreptățire de sine, mai degrabă decât spre "neprihănirea care se capătă prin credință" (Romani 9:30).
Cu secole înainte ca primii călugări creștini să înceapă să se claustreze, Pavel a avertizat Biserica din Colose cu privire la regulile impuse de oameni: "Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți la porunci ca acestea: «Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!»? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor ... sunt întemeiate pe porunci și învățături omenești." (Coloseni 2:20-22) Pavel s-a opus acestor capcane religioase în parte pentru că erau ineficiente în producerea adevăratei sfințenii: "Au, în adevăr, o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de niciun preț împotriva gâdilării firii pământești." (versetul 23) Sfințirea cuiva nu depinde de respectarea unei reguli monahale sau a oricărui alt cod de reglementări umane.
Chemarea de a-L urma pe Isus este o chemare de a muri față de propria noastră voie și de a ne supune voii lui Dumnezeu pentru viața noastră (Romani 6:1-8, 13; Coloseni 2:20-3:3; Marcu 12:28-34). Cu toate acestea, nu este o chemare la ascetism. Creștinilor nu le este interzis să se bucure de lucrurile pe care această lume le are de oferit. Deși Pavel îi avertizează pe cei bogați să nu-și pună speranța în bogății, el afirmă că Dumnezeu "ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele" (1 Timotei 6:17). Desigur, Biblia interzice păcatul, dar impunerea unor restricții suplimentare asupra comportamentului cuiva, cu excepția acomodării unui frate mai slab (Romani 14:21), depășește sfatul Scripturii.
Una dintre problemele unui creștin care devine călugăr sau călugăriță, în afară de originea extrabiblică a rolului, este că monahismul îi împarte în mod natural pe creștini în două tabere: cei cu vocații "religioase" și cei cu vocații "seculare". Martin Luther, un fost călugăr augustinian (care s-a căsătorit cu o fostă călugăriță), a scris împotriva ideii unui "super-creștin" inerent monahismului: "Jurămintele monahale se bazează pe presupunerea falsă că există o chemare specială, o vocație, la care creștinii superiori sunt invitați să respecte sfaturile perfecțiunii, în timp ce creștinii obișnuiți îndeplinesc doar poruncile; dar pur și simplu nu există o vocație religioasă specială, deoarece chemarea lui Dumnezeu vine la fiecare în sarcinile comune." Cu alte cuvinte, un bărbat căsătorit care lucrează ca clovn la circ poate fi la fel de sfânt ca un călugăr din cea mai austeră varietate.
Aceasta nu înseamnă că toți călugării și călugărițele care și-au dedicat viața unor activități pioase nu au adus nimic bun. Unii, cum ar fi fratele Lawrence, au lăsat scrieri profunde care pot fi de ajutor în calea creștină. Alții au fost forțe ale binelui în domeniul educației și al îngrijirii sănătății. Iar unii, precum Gregor Mendel, au condus progresele științifice.
O întrebare bună de pus ar putea fi: "Care este scopul de a deveni călugăr?" Este răspunsul: "Să mă îmbunătățesc sau să mă perfecționez"? Biblia spune clar că cheia vieții creștine este credința, nu respectarea regulilor: "Prin faptele Legii ați primit voi Duhul ori prin auzirea credinței? Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?" (Galateni 3:2-3) Sau poate că motivul pentru care devii călugăr este să scapi de ispitele lumii. Problema este că suntem ispitiți în interior, nu doar din exterior (Iacov 1:14). Biblia nu susține niciodată fuga de lume; de fapt, ne spune să ne implicăm în lume (a se vedea 1 Corinteni 5:9-10). Isus a fost criticat pentru că mânca "cu vameșii și cu păcătoșii" (Matei 9:11); evident, El nu S-a claustrat niciodată.
Ar trebui un creștin să se supună voii lui Dumnezeu și să se supună chemării Sale? Întotdeauna răspunsul la această întrebare este "Da!" Ar trebui un creștin să fie călugăr sau călugăriță? Având în vedere lipsa de precedent biblic, cerințele de a adera la reguli create de om și problemele inerente ascetismului, am spune "Nu".
English
Ar trebui un creștin să fie călugăr?
