Întrebare
Ce este aristotelismul?
Răspuns
Aristotelismul este numele dat filozofiei derivate din operele lui Aristotel, unul dintre cei mai importanți filozofi greci antici. Epoca lui Aristotel a estompat granița dintre conceptele moderne de „filozofie” și „știință”. Ca urmare, etica aristotelică adoptă aceeași abordare generală ca biologia, fizica, politica și estetica aristotelică. Este important să înțelegem această amestecare atunci când analizăm moștenirea aristotelismului și interpretarea biblică a operei lui Aristotel.
Aristotel a fost cel mai faimos elev al lui Platon. Abordarea lui Platon față de filozofie includea conceptul de „forme” și ideea că o singură entitate – Demiurgul – era responsabilă pentru crearea tuturor celorlalte lucruri. Abordarea lui Aristotel presupunea că „mișcarea”, care pentru el însemna orice formă de schimbare, era rezultatul unei realități pur intelectuale, abstracte. El credea, de asemenea, că scopul, sau un fel de obiectiv final, era inerent schimbărilor prin care treceau toate lucrurile. În cele din urmă, Aristotel a concluzionat că trebuie să existe o singură cauză, ea însăși necondiționată, sau un „mișcător nemișcat”. Deși acest lucru prezintă unele similitudini cu Dumnezeul creștinismului, cele două nu sunt deloc identice.
Aristotelismul, așa cum era practicat de Aristotel și de discipolii săi direcți — cunoscuți sub numele de peripateticieni — se concentra pe o abordare inductivă a cunoașterii. În timp ce Platon încerca să argumenteze pornind de la adevăruri logice universale către aplicații specifice, Aristotel punea accentul pe utilizarea observațiilor pentru a construi cunoașterea adevărurilor universale. Acest lucru este în concordanță cu accentul intens pus de aristotelism pe aspectele practice, mai degrabă decât pe abstracții.
Abordarea lui Aristotel se baza în mare măsură pe ideea de scop, în special prin analogia cu un organism viu. Abordarea sa filozofică presupunea că anumite facultăți sunt inerente sufletului, la fel cum anumite atribute sunt inerente diverselor tipuri de animale. Se presupunea că aceste caracteristici erau mai mult decât inerente; se presupunea că erau intenționate. Adică făceau parte din scopul proiectat al acelei entități. Acest sens al teleologiei este un aspect crucial al aristotelismului și stă la baza practic a întregii gândiri a lui Aristotel.
Aristotel a sugerat, de asemenea, că lanțul cauzalității, începând cu motorul primar, era într-o direcție „descendentă”, mai mult sau mai puțin. Cu cât ceva se află mai jos pe linia cauză-efect, cu atât este mai puțin „perfect” și cu atât este mai puțin schimbat sau mișcat. Această filozofie includea convingerea că Pământul, un lucru drastic imperfect și staționar, era centrul nemișcat al universului.
Este important de menționat că „filozofia” antică, precum cea a lui Aristotel, includea mai mult decât logica, moralitatea și etica. Ea acoperea și încercările de a înțelege lumea naturală. După căderea Imperiului Roman, abordarea lui Aristotel a devenit baza înțelegerii occidentale a biologiei și a fizicii. În special, ipotezele aristotelice despre perfecțiune, forme, schimbare și mișcare au fost fundamentale pentru știința din Occidentul aflat în dezvoltare.
Deși concluziile sale despre lumea naturală nu erau, în sine, preluate din Biblie, aristotelismul s-a pretat la o teologie creștină clară, rațională și robustă. Scolasticii precum Toma d'Aquino au aplicat abordarea generală a lui Aristotel pentru a demonstra adevărul și raționalitatea viziunii creștine asupra lumii. Astfel, viziunile spirituale predominante erau legate de viziunile filozofice și științifice care predominau.
Până la sfârșitul Evului Mediu, aristotelismul – în special în ceea ce privește natura – era profund înrădăcinat în gândirea științifică. Succesul său în explicarea observațiilor naturale era susținut de compatibilitatea sa remarcabilă cu adevărurile scripturale. Rezistența față de descoperirile care răsturnau aristotelismul provenea atât din surse seculare, cât și din surse religioase. Interesant este că sursele seculare erau cele mai vocale.
De exemplu, deși confruntarea lui Galileo cu Biserica Catolică este adesea descrisă ca o luptă între rațiune și religie, cel mai mare obstacol cu care s-a confruntat Galileo a fost de natură științifică. Mai precis, a fost o luptă între știința aristotelică și noile descoperiri. Teoriile lui Galileo contraziceau aristotelismul predominant, ceea ce a dus la rezistența atât a personalităților seculare, cât și a celor religioase, dar pe motive științifice! Galileo a petrecut ani de zile dezbătând ideile sale cu oamenii de știință și a fost acuzat de erezie doar după ce l-a batjocorit în mod nechibzuit pe Papă în scrierile sale. Munca lui Galileo era echivalentă cu o descoperire modernă care pune serios la îndoială evoluția darwinistă sau teoria Big Bang-ului; contestarea aristotelismului în secolele al XVI-lea și al XVII-lea nu era o sarcină ușoară.
Impactul cel mai semnificativ al aristotelismului asupra creștinismului a fost indirect, dar enorm. Filozofii scolastici au folosit schița generală a viziunii asupra lumii a lui Aristotel ca mijloc de a explica, apăra și explora creștinismul. Munca lor a pus bazele dezvoltării filozofiei creștine moderne. Desigur, doctrina creștină nu depinde, în niciun sens, de Aristotel sau de filozofia sa. Aristotelismul a fost pur și simplu limbajul prin care vorbeau teologii raționali timpurii, dar nu a fost originea ideilor lor sau sursa credinței lor.
English
Ce este aristotelismul?
