Ce ar trebui să facă părinţii creştini dacă ar avea un fiu risipitor (sau o fiică risipitoare)?



Întrebare: Ce ar trebui să facă părinţii creştini dacă ar avea un fiu risipitor (sau o fiică risipitoare)?

Răspuns:
În povestea fiului risipitor (Luca 15:11-32) sunt prezentate anumite principii pe care părinţii credincioşi le pot utiliza pentru a reacţiona şi pentru a gestiona situaţiile cu copii care merg în sens contrar celui în care părinţii i-au crescut. Trebuie să ne amintim că odată ce un fiu sau o fiică au ajuns la vârsta maturităţii, ei nu se mai află sub autoritatea părinţilor lor.

În povestea cu fiul risipitor, acesta îşi ia moştenirea şi merge într-o ţară departe şi iroseşte această avere. În cazul unui copil care nu este credincios născut din nou, acest lucru este unul care este săvârşit în mod natural. Sensul cuvântului risipitor este acela al unei persoane "risipitoare, extravagantă sau o persoană care şi-a irosit toate resursele într-un mod fără măsură”. Prin urmare, iată ceea ce îl caracterizează pe fiul din Luca 15. Istoria ne arată de asemenea un copil care a părăsit căminul şi îşi ia moştenirea în care părinţii lui investiseră iar toţi anii de grijă, învăţătură, educaţie, dragoste, sunt uitaţi întrucât copilul se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu. Pentru că orice răzvrătire este în primul rând împotriva lui Dumnezeu şi este în cazul de faţă manifestată prin răzvrătire faţă de părinţi şi faţă de autoritatea lor pe termen îndelungat. Acest copil merge apoi în lume şi iroseşte moştenirea lor şi repudiază astfel valorile părinţilor lui.

Notaţi faptul că părintele din parabolă nu îl opreşte pe copil să plece. Nici nu merge în urme lui ca să încerce să în protejeze. Părintele nu interferă cu alegerile sau deciziile pe care copilul le-a făcut. Dimpotrivă, acest părinte stă credincios acasă şi se roagă, iar când acel copil apare şi se întoarce către părintele lui, acesta îl aşteaptă şi se uită şi îşi vede copilul de la mare distanţă şi aleargă să îl întâlnească.

Principiile sunt acestea; când fiii sau fiicele noastre o iau în viaţă de unii singuri şi fac alegeri despre care noi ştim că le vor aduce consecinţe grele, părinţii trebuie să îi lase şi să le permită să plece. Părintele nu trebuie să îl urmărească şi nici să nu interfere cu consecinţele care vor veni. Dimpotrivă, părintele trebuie să stea acasă, să rămână credincios în rugăciune şi să privească la semnele pocăinţei şi ale schimbării de direcţie. Până nu vin aceste semne, părintele trebuie să îşi ţină pentru el sfaturile, să nu aţâţe răzvrătirea şi să nu devină o persoană greu de suportat (1 Petru 4:15).

Odată ce copiii intră în categoria de vârstă a oamenilor “maturi”, ei intră sub autoritatea directă a lui Dumnezeu şi sub autoritatea delegată statului (Romani 13:1-7). Ca şi părinţi, noi putem să ne alăturăm copiilor noştri odată ce au luat o hotărâre de schimbare a vieţii lor către Dumnezeu. Dumnezeu foloseşte uneori suferinţa autoprovocată şi “instruirea copiilor" pentru a ne aduce pe fiecare dintre noi la înţelepciune, şi ţine de fiecare dintre noi cum vom răspunde la aceasta. Ca şi părinţi, nu putem să ne salvăm copiii, numai Dumnezeu poate face asta. În ascultare noi trebuie să îi hrănim în Domnul când avem această ocazie (Efeseni 6:4) şi apoi să le permitem să facă propriile lor alegeri. Până atunci, observăm, ne rugăm şi lăsăm problema în mâna lui Dumnezeu. Acesta poate fi un drum dureros însă ca rezultat poate aduce pacea inimii. Nu ne putem judeca proprii copii, ci numai Dumnezeu o poate face. Iată un pasaj elocvent: "Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?" (Geneza 18:25b).



Înapoi la pagina de început în limba Română



Ce ar trebui să facă părinţii creştini dacă ar avea un fiu risipitor (sau o fiică risipitoare)?