Este anihilaţionismul biblic? Sunt necredincioşii anihilaţi după moarte sau vor suferi ei în iad pentru veşnicie?



Întrebare: Este anihilaţionismul biblic? Sunt necredincioşii anihilaţi după moarte sau vor suferi ei în iad pentru veşnicie?

Răspuns:
Anihilaţionismul este conceptul care spune că necredincioşii nu for experimenta suferinţa veşnică în iad, ci ei vor fi exterminaţi definitiv după moarte. Acest concept al anihilaţionismului este rezultatul neînţelegerii uneia sau a mai multe din următoarele aspecte doctrinare: (1) consecinţele păcatului, (2) dreptatea lui Dumnezeu, (3) natura iadului.

În ceea ce priveşte natura iadului, anihilaţioniştii înţeleg în mod greşit ceea ce se spune prin “iazul de foc”. Evident, dacă un om ar fi aruncat într-un lac de lavă arzând, trupul lui ar fi distrus complet într-o clipă. Cu toate acestea, iazul de foc are atât sens fizic cât şi sens spiritual. În iazul de foc va fi aruncat nu doar un trup fizic, ci trupul, sufletul şi spiritul omului. O natură spirituală nu poate fi distrusă complet de un foc fizic. Se pare că cei nemântuiţi vor fi înviaţi cu un trup pregătit pentru eternitate la fel cum cei mântuiţi vor avea un trup pregătit pentru astfel de viaţă (Apocalipsa 20:13; Faptele Apostolilor 24:15). Aceste trupuri sunt deci pregătite pentru veşnicie.

Veşnicia este un alt aspect în care anihilaţionismul face greşeli. Anihilaţioniştii au dreptate când spun că expresia greacă “aionion,” care se traduce în mod obişnuit prin etern, nu înseamnă prin definiţie etern. Această expresie se referă la o “perioadă” sau “eon,” o perioadă specifică de timp. Cu toate acestea, este clar din Noul Testamen ca expresia “aionion” este uneori utilizată pentru a face referire la timpul etern. Apocalipsa 20:10 vorbeşte despre satan, fiara si profetul fals, care este aruncat în iazul de foc şi care este pedepsit “zi şi noapte în vecii vecilor”. Este clar că din acest verset se arată că aruncarea in iazul de foc nu înseamnă exterminare. De ce ar fi diferită soarta celor nemântuiţi (Apocalipsa 20:14-15)? Cea mai convingătoare dovadă a caracterului veşnic al iadului se găseşte în Matei 25:46: “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” În acest verset se foloseşte exact aceeaşi expresie în greacă şi când se vorbeşte despre cei nelegiuiţi şi când se vorbeşte despre cei neprihăniţi. Dacă cei nemântuiţi sunt pedepsiţi doar pentru o perioadă, atunci ar însemna că şi cei mântuiţi ar merge în Rai tot pentru o perioadă. Dacă cei credincioşi vor avea parte de Rai pentru veşnicie, atunci şi cei necredincioşi vor avea parte de iad pentru veşnicie.

O altă obiecţie frecventă a anihilaţioniştilor cu privire la caracterul veşnic al iadului stă în faptul că ar fi cumva nedrept din partea lui Dumnezeu să pedepsească pe cei necredincioşi cu iadul veşnic pentru o cantitate finită de păcat. Cum ar putea fi Dumnezeu drept dacă ar pedepsi pentru eternitate o persoană care a trăit o viaţă de păcat de doar 70 de ani? Răspunsul este acesta – păcatele noastre poartă cu ele o consecinţă veşnică pentru că ele reprezintă un act de răzvrătire la adresa unui Dumnezeu veşnic. Când regele David s-a pocăit de păcatul adulterului şi al crimei, el a spus: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta…” (Psalmul 51:4). David păcătuise şi împotriva Bat-Şebei şi a lu Urie, cum poate el să spună că a păcătuit doar împotriva lui Dumnezeu? David însă înţelesese că păcatele sunt în esenţă făcute împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este o Fiinţă eternă şi infinită. Prin urmare, toate păcatele sunt demne de pedeapsă veşnică. Un astfel de exemplu ar fi să comparăm situaţia când ţi-ai ataca un vecin sau l-ai ataca pe preşedintele ţării. Da, ambele ar fi crime, însă crima împotriva preşedintelui ar aduce cu ea consecinţe mult mai grave. Cu atât mai mult păcatul împotriva unui Dumnezeu sfânt şi infinit va aduce cu el consecinţe teribile.

Un aspect mai personal al anihilaţionismului reprezintă ideea că noi nu am putea fi cu adevărat fericiţi în Rai dacă am şti că persoane dragi nouă sunt aruncate în iad şi vor suferi pentru veşnicie. Când vom ajunge în Rai, nu ne vom mai putea plânge de nimic şi nici nu vom mai suferi de nimic. Apocalipsa 21:4 spune: “El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Dacă unii dintre cei dragi nouă nu vor fi în Rai, atunci vom fi 100% de acord că ei nu aparţineau acelui loc şi că ei sunt pedepsiţi pe baza propriei lor decizii de a refuza să Îl primească pe Iisus Hristos ca Mântuitor personal (Ioan 3:16; Ioan 14:6). Este greu de înţeles acest lucru, însă este clar că nu vom fi afectaţi de lipsa lor în cer. Atenţia noastră nu ar trebui îndreptată către modul cum ne vom bucura de Rai fără să fie cei dragi nouă acolo, ci către cum am putea astăzi să îi îndreptăm pe cei dragi către credinţa în Hristos, astfel încât să ne bucurăm de prezenţa lor în Rai.

Iadul este probabil motivul principal pentru care Dumnezeu L-a trimis pe Iisus Hristos pentru a plăti pedeapsa pentru păcatele noastre. A fi exterminat după moarte nu este o pedeapsă corectă pentru păcate, ci iadul etern este fără îndoială pedeapsa corectă. Moartea lui Iisus a însemnat o moarte infinită, plata pentru pedeapsa infinită a păcatelor noastre – astfel încât noi să nu mai fim nevoiţi să plătim în Iad pentru toată veşnicia (2 Corinteni 5:21). Tot ce trebuie să facem noi este să ne pocăim şi să ne punem credinţa în El şi astfel suntem salvaţi, iertaţi, curăţaţi şi ni se promite un cămin veşnic în cer. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât a făcut mântuirea posibilă pentru noi. Dacă noi vom respinge acest dar al vieţii veşnice, tot ce ne va rămâne vor fi consecinţele eterne ale deciziei noastre.



Înapoi la pagina de început în limba Română



Este anihilaţionismul biblic? Sunt necredincioşii anihilaţi după moarte sau vor suferi ei în iad pentru veşnicie?