Ce spune Biblia despre forma de conducere a bisericii?




Întrebare: Ce spune Biblia despre forma de conducere a bisericii?

Răspuns:
Domnul a fost foarte clar în Cuvântul Său despre cum doreşte să fie organizată şi condusă Biserica Sa pe pământ. Mai întâi, Hristos este capul Bisericii şi autoritatea supremă (Efeseni 1:22; 4:15; Coloseni 1:18). În al doilea rând, biserica locală trebuie să fie autonomă, independentă faţă de orice autoritate sau control extern, având dreptul şi libertatea de a se conduce singură, în afara oricărui amestec din partea ierarhiilor, indivizilor sau a organizaţiilor (Tit 1:5). În al treilea rând, biserica trebuie să fie condusă de lideri spirituali care au două funcţii esenţiale: prezbiteri şi diaconi.

“Bătrânii” erau un organ de conducere la evreii din vremea lui Moise. Îi găsim luând decizii politice (2 Samuel 5:3; 2 Samuel 17:4, 15), sfătuindu-i pe împăraţi în istoria târzie (1 Regi 20:7) şi reprezentându-i pe oameni în problemele spirituale (Exod 7:17; 24:1, 9; Numeri 11:16, 24-25). Traducerea greacă timpurie a Vechiului Testament, Septuaginta, a folosit pentru “bătrâni” cuvântul grecesc “presbuteros”. Acesta este acelaşi cuvânt grecesc folosit în Noul Testament, tradus prin “prezbiteri”.

Noul Testament se referă de multe ori la prezbiterii care slujeau în conducerea bisericii (Faptele Apostolilor 14:23, 15:2, 20:17; Tit 1:5; Iacov 5:14) şi se pare că fiecare biserică a avut mai mult decât un singur prezbiter, fiindcă de obicei, cuvântul este folosit la plural. Singurele excepţii se referă la cazurile când un prezbiter este mustrat dintr-un anumit motiv (1 Timotei 5:1, 19). În biserica din Ierusalim prezbiterii erau parte a conducerii bisericii alături de apostoli (Faptele Apostolilor 15:2-16:4).

Se pare că funcţia unui prezbiter era aceeaşi cu funcţia unui episkopos, tradus prin “supraveghetor” sau “episcop” (Faptele Apostolilor 11:30; 1 Timotei 5:17). Termenul “prezbiter” se poate referi şi la demnitatea oficiului, pe când termenul “episcop/supraveghetor” descrie autoritatea sau îndatoririle lui (1 Petru 2:25, 5:1-4). În Filipeni 1:1, Pavel îi salută pe episcopi şi diaconi, dar nu-i menţionează pe prezbiteri, din câte se pare fiindcă prezbiterii sunt aceiaşi cu episcopii. De asemenea, 1 Timotei 3:2, 8 enumeră calităţile episcopului şi ale diaconilor, dar nu şi ale prezbiterilor. Tit 1:5-7 pare de asemenea să combine aceşti doi termeni.

Functia “diaconului”, din grecescul diakonos, însemnând: “unul care slujeste sau slugă”, era cea de conducere slujitoare a bisericii. Diaconii sunt diferiţi de prezbiteri, deşi au multe calităţi care se aseamănă între ele (1 Timotei 3:8-13). Diaconii ajută biserica în tot ce este nevoie, după cum este relatat în Faptele Apostolilor, capitolul 6.

În ce priveşte cuvântul poimen tradus prin “păstor” cu referire la un conducător al bisericii, el se găseşte o singură dată în Noul Testament, şi anume în Efeseni 4:11: “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”. Majoritatea asociază cei doi termeni “păstori” şi “învăţători” ca şi cum s-ar referi la o singură funcţie, cea de pastor-învăţător. Este posibil ca un pastor-învăţător să fi fost păstorul spiritual al unei biserici locale.

Din pasajele de sus se pare că întotdeauna a existat o pluralitate a prezbiterilor, însă aceasta nu neagă faptul că Dumnezeu a dat unor prezbiteri daruri de învăţători, iar altora – darul de administratori, de rugăciune, etc. (Romani 12:3-8; Efeseni 4:11). De asemenea, nu neagă nici faptul că Dumnezeu i-a chemat la o lucrare în care vor folosi acele daruri (Faptele Apostolilor 13:1). Astfel, un prezbiter poate fi un “păstor”, altul poate face majoritatea vizitelor pastorale pentru ca are darul compătimirii, iar altul poate “administra” - în sensul că se ocupă cu detalii de organizare. Multe biserici care sunt organizate cu păstor şi comitet (diaconi) îndeplinesc funcţiile pluralităţii prezbiterilor în care ei împart împreună povara şi activitatea slujirii în unele decizii. De asemenea, în luarea deciziilor, Scriptura ne vorbeşte şi despre o activă participare congregaţională. Astfel, un lider “dictator” care ia singur deciziile (indiferent dacă este numit prezbiter, episcop sau păstor) este nebiblic (Faptele Apostolilor 1:23, 26; 6:3, 5; 15:22, 30; 2 Corinteni 8:19). La fel de nebiblică este şi biserica condusă de o congregaţie care nu dă importanţă participării prezbiterilor sau a liderilor.

În rezumat, Biblia ne învaţă despre o conducere a bisericii care constă într-o pluralitate a prezbiterilor (episcopi/supraveghetori) împreună cu un grup de diaconi care slujesc biserica. Dar nu este împotriva acestei pluralităţi ca unul dintre ei să îndeplinească rolul principal de “păstor”. Dumnezeu îi cheamă pe unii “păstori/învăţatori” (la fel cum i-a chemat pe unii să fie misionari, în Faptele Apostolilor 13) şi îi dăruieşte bisericii ca dar spiritual (Efeseni 4:11). Astfel, o biserică poate avea mai mulţi prezbiteri, dar nu toţi prezbiterii să fie chemaţi să slujească ca şi păstori. Însă, ca unul dintre prezbiteri, păstorul sau “prezbiterul învăţător” nu are mai multă autoritate în luarea deciziilor decât oricare alt prezbiter.



Înapoi la pagina de început în limba Română



Ce spune Biblia despre forma de conducere a bisericii?